Cilei și Rosip v. Republica Moldova și Federația Rusă – nr. 48145/10 și nr. 8387/15
Hotărârea din 13.7.2021 [Secția a II-a]
Articolul 3
Interzicerea torturii
Articolul 5-1
Arest și detenție ilegală
Articolul 13
Dreptul la un remediu efectiv
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
Protecţia proprietăţii
Posesia liniştită a bunurilor
Pe 11 august 2010 și respectiv 3 februarie 2015, reclamanții Alexandr Cilei și Ivan Rosip, născuți în 1976 și 1958 și care locuiesc în Tiraspol și respectiv Bender, au depus cereri la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului invocând încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție, dat fiind arestul și detenția lor ilegală în „Republica Moldovenească Nistreană” („RMN”). Al doilea reclamant s-a plâns și de condițiile inumane de detenție, confiscarea ilegală a bunurilor sale și lipsa unor remedii efective cu privire la celelalte plângeri ale sale.
În fapt:
Cu privire la cererea nr. 48145/10:
Pe 30 ianuarie 2008, primul reclamant a fost arestat de autoritățile „RMN” fiind acuzat de tentativă de omor. Pe 5 iunie 2009 a fost condamnat de instanțele din „RMN” la unsprezece ani de închisoare.
Reclamantul a solicitat Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova anularea condamnării sale. Printr-o scrisoare din 10 mai 2010, Curtea Supremă de Justiție a restituit fără examinare recursul său în anulare, invocând lipsa competenței de a examina hotărârile pronunțate de instanțele din „RMN”.
Cu privire la cererea nr. 8387/15:
Cel de-al doilea reclamant era fondator și director al unei companii din „RMN”. Pe 20 decembrie 2012, acesta a fost reținut de către autoritățile autoproclamatei „RMN”, sub acuzația de deturnarea fondurilor partenerilor săi de afaceri. Arestul preventiv în privința sa fusese prelungit în mod repetat.
Pe 24 decembrie 2012 a fost aplicat sechestru pe toate bunurile sale personale și cele ale companiei sale.
Pe 16 iunie 2014, reclamantul a fost condamnat de către Judecătoria Bender pentru comiterea infracțiunii imputate.
Pe 5 august 2014, Curtea Supremă de Justiție din „RMN” a modificat hotărârea instanței de fond, majorând cuantumul acțiunii civile la 2.553.000 ruble „RMN” (echivalentul a 212.750 euro) și a dispus liberarea reclamantului de la executarea pedepsei penale ca urmare a expirării termenului de prescripție pentru atragerea la răspundere penală.
Pe 6 august 2014 a fost emis un titlu executoriu cu privire la confiscarea bunurilor ce-i aparțineau reclamantului.
Reclamantul a fost deținut în mai multe locuri de detenție, adesea fiind transferat pentru perioade scurte de timp dintr-un loc de detenție în altul.
Reclamantul a susținut că niciuna dintre instituțiile de detenție nu avea personal medical adecvat și că, dată fiind starea sa de sănătate, trebuia să se bazeze pe medicamentele aduse de rudele sale.
În urma declarării unui recurs în anulare de către avocatul reclamantului, pe 7 aprilie 2015, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a declarat ca fiind lovite de nulitate absolută hotărârile instanțelor „RMN” cu privire la reclamant. Curtea a constatat că instanțele „RMN” erau neconstituționale și, prin urmare, condamnarea reclamantului nu putea fi una legală. Curtea a dispus transmiterea tuturor materialelor către Procuratura Generală a Republicii Moldova pentru acțiuni ulterioare.
Pe 12 noiembrie 2014, reclamantul a depus plângeri la Procuratura Generală din Republica Moldova și la cea din Federația Rusă în vederea solicitării pornirii urmăririi penale în privința responsabililor pentru privarea sa ilegală de libertate și a solicitat protecția proprietății sale împotriva confiscării ilegale dispusă de instanțele „RMN”.
Pe 15 mai 2015, reclamantul a fost informat de către Procuratura Bender că a fost inițiată o anchetă penală, însă în absența informațiilor referitoare la identitatea făptașilor, aceasta a fost suspendată. Cererea de instituire a măsurilor de protecție nu a fost admisă, deoarece legea de procedură penală a Republicii Moldova nu prevedea astfel de măsuri în ceea ce privește proprietatea victimei.
În drept:
Cu privire la jurisdicție:
Curtea a reamintit că principiile generale referitoare la problema jurisdicției în temeiul articolului 1 din Convenție cu privire la acțiunile și faptele referitoare la regiunea transnistreană a Moldovei au fost enunțate în cauzele Ilașcu și alții v. Republica Moldova și Federația Rusă [MC], (nr. 43370/04 și alte 2 cereri, §§ 311-319), CEDO 2012, Catan și alții v. Republica Moldova și Rusia [MC], (nr. 43370/04 și alte 2 cereri, §§ 103-107, CEDO 2012) și Mozer v. Republica Moldova [MC], (nr. 11138/10, §§ 97-98, CEDO 2012).
Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile și libertăților garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).
Curtea nu a găsit niciun temei de a diferenția prezenta cauză de cele menționate supra. Astfel, Curtea a notat că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 din Convenţie, dar că responsabilitatea acesteia pentru faptele invocate, comise pe teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită un control efectiv, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în conformitate cu Convenţia (a se vedea Ilașcu și alții, § 335)
Curtea a conchis deja în cauza Ilașcu și alții că autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și alții, § 382). De asemenea, Curtea a constatat, în cauzele ulterioare referitoare la regiunea transnistreană, că până cel puțin în septembrie 2016 (Eriomenco v. Republica Moldova și Rusia, nr. 42224/11, § 72, 9 mai 2017), „RMN ” a fost în măsură doar să existe în continuare și să reziste eforturilor moldovenești și internaționale de a rezolva conflictul și de a aduce democrația și statul de drept în regiune, din cauza sprijinului militar, economic și politic al Rusiei (a se vedea Ivanțoc și alții, nr. 23687/05, § § 116-120, 15 noiembrie 2011; Catan și alții, citată mai sus, §§ 121-122; și Mozer, citată mai sus, §§ 108 și 110). Curtea a concluzionat în cauza Mozer că nivelul ridicat de dependență al „RMN” față de sprijinul rusesc a furnizat un indiciu puternic că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, reclamantul a intrat sub jurisdicția acelui stat în temeiul articolului 1 din Convenție (Mozer, citat mai sus, §§ 110-111).
Curtea a concluzionat că reclamanții, în prezenta cauză, au intrat sub jurisdicția Federației Ruse în temeiul articolului 1 din Convenție.
Cu privire la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție:
Curtea a reiterat faptul că este bine stabilit în jurisprudența sa cu privire la articolul 5 § 1 că orice privare de libertate nu trebuie să se bazeze numai pe una dintre excepțiile enumerate la alin. (a) - (f), ci trebuie să fie și „legală". În cazul în care „legalitatea” reținerii este pusă în discuție, inclusiv întrebarea dacă s-a respectat „o procedură prevăzută de lege”, Convenția se referă în esență la dreptul național și prevede obligația de a se conforma normelor de fond și procedurale ale dreptului național. Acest lucru implică în primul rând ca orice arestare sau detenție să aibă un temei legal în dreptul intern; se referă, de asemenea, la calitatea legii, cerându-i să fie compatibilă cu statul de drept, concept inerent tuturor articolelor Convenției (a se vedea, de exemplu, Del Río Prada v. Spania [MC], nr. 42750 / 09, § 125, CEDO 2013; și Mozer, citat mai sus, § 134).
Curtea a reamintit că pentru perioada 2008-2014 relevantă pentru ambele cereri, a stabilit deja că sistemul judiciar al „RMN” nu era un sistem care să reflecte o tradiție judiciară compatibilă cu Convenția (a se vedea Mozer, citat mai sus, §§ 148 -149 cu privire la faptele până în iunie 2010 și Eriomenco, citată mai sus, § 72, până în septembrie 2016). Din acest motiv, a considerat că instanțele „RMN” și, implicit, orice altă autoritate „RMN” nu puteau dispune arestarea sau detenția „legală” a reclamanților, în sensul articolului 5 § 1 al Convenției (a se vedea Mozer, citată mai sus, § 150).
În contextul celor menționate mai sus, Curtea a considerat că concluzia la care s-a ajuns în Mozer și Eriomenco este valabilă și în prezenta cauză. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție în ceea ce privește ambii reclamanți.
În continuare, Curtea trebuia să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a asigura drepturile reclamanților în temeiul articolului 5 din Convenție. În Mozer, Curtea a considerat că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, cât și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor individuale ale solicitantului (a se vedea Mozer, citat mai sus, § 151).
În ceea ce privește primul aspect al obligației Moldovei, de a restabili controlul, Curtea a constatat în Mozer că, de la debutul ostilităților în 1991 și 1992 și până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile în puterea sa (Mozer, citat mai sus, § 152). Evenimentele în cauză în prima cerere au avut loc înainte de data menționată supra, în timp ce evenimentele din a doua cerere au avut loc în 2012-2014. Curtea a constatat că niciuna dintre părți nu a prezentat nicio dovadă că Republica Moldova și-a schimbat poziția față de problema transnistreană în această perioadă de timp și, prin urmare, nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea ajunsă în Mozer (citată mai sus, § 152).
Trecând la al doilea aspect al obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor individuale ale reclamantului, Curtea a constatat în hotărârea Ilașcu și alții (citată mai sus, §§ 348-352) că Republica Moldova nu a respectat pe deplin obligațiile sale pozitive, în măsura în care din mai 2001 nu a luat toate măsurile de care dispunea în cursul negocierilor cu „RMN” și autoritățile ruse pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanților. În cazul de față, reclamanții au susținut că Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive, deoarece ancheta penală inițiată nu a fost eficientă pentru a proteja drepturile celui de-al doilea reclamant și pentru că, din noiembrie 2016, poziția președintelui Republicii Moldova a fost ambiguă în ceea ce privea autoritățile „RMN”.
Curtea a considerat că autoritățile moldovenești nu dispuneau de mijloace reale de îmbunătățire a condițiilor de detenție în închisorile „RMN” și nici nu puteau muta reclamanții în alte închisori sau să-i elibereze din închisorile „RMN” (a se vedea, a contrario, Pocasovschi și Mihaila v. Republica Moldova și Rusia, nr. 1089/09, § 46, 29 mai 2018). Mai mult, autoritățile nu au putut investiga în mod corespunzător acuzațiile de rele tratamente sau de detenție ilegală.
După cum reiese din materialele dosarului, primul reclamant nu a solicitat asistență din partea Guvernului Republicii Moldova. Deși cererea sa de anulare a condamnării de către instanțele „RMN” a fost lăsată fără examinare, se pare că acesta putea solicita în mod repetat și obține anularea acestei condamnări, având în vedere schimbarea practicii Curții Supreme de Justiție din Moldova după 2013 (Mozer, citată mai sus, § 73).
În ceea ce privește cel de-al doilea reclamant, a fost inițiată o anchetă asupra faptelor ilegale ale autorităților „RMN”, dar a trebuit să fie suspendată din cauza absenței cooperării de către regiunea respectivă, ceea ce a făcut imposibilă desfășurarea oricărei acțiuni penale semnificative. În plus, al doilea reclamant a reușit să obțină anularea de către Curtea Supremă de Justiție din Moldova a condamnării sale dispusă de către instanțele „RMN”.
Curtea a constatat că faptele cauzei au avut loc până în 2015 și, prin urmare, nu era necesar să se ia în considerare argumentele reclamanților referitoare la conduita autorităților moldovenești după această dată.
În contextul celor de mai sus, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive și că nu a existat nicio încălcare a articolului 5 din Convenție de către Republica Moldova.
Curtea a stabilit că Rusia a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada de detenție a reclamanților. În contextul acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu este necesar să se stabilească dacă Rusia exercită sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (a se vedea Mozer, citat mai sus, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar putea supraviețui, responsabilitatea Rusiei în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamanților (ibidem).
În concluzie și după ce a constatat că detenția reclamanților a fost ilegală, cu încălcarea articolului 5 din Convenție, Curtea a conchis că Federația Rusă a încălcat această dispoziție.
Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenție în privința celui de-al doilea reclamant:
Reclamantul s-a plâns de condițiile inumane în care fusese deținut în locurile de detenție „RMN” și a oferit o descriere detaliată a acestora.
Curtea a avut deja ocazia să examineze condițiile de detenție în „RMN” (vezi printre altele, Mozer, citat mai sus, §§ 180-182; Eriomenco, citat mai sus, §§ 55-56; Apcov v. Republica din Moldova și Rusia, nr.13463/07, § 42, 30 mai 2017) și a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție.
După ce a examinat faptele acestui caz și în lipsa unor informații care să contrazică afirmațiile reclamantului, Curtea a concluzionat că condițiile de detenție ale reclamantului se ridică la un tratament inuman și degradant contrar articolului 3 din Convenție. Având în vedere această constatare, Curtea a considerat că nu este necesar să se examineze separat plângerea privind asistența medicală în detenție.
În consecință, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție.
În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a asigura drepturile reclamantului.
Din aceleași motive ca cele menționate mai sus, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 3 din Convenție de către Republica Moldova.
Din aceleași motive ca cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Rusia este responsabilă pentru încălcarea articolului 3 din Convenție.
Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:
Curtea a constatat că părțile nu au contestat faptul că bunurile reclamantului constituiau bunuri în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În plus, Curtea a observat că, în mod similar, este incontestabil faptul că activele au fost confiscate de către autoritățile „RMN” și că acestea au fost folosite pentru stingerea datoriei din cadrul acțiunii civile împotriva reclamantului. În aceste condiții, Curtea a constatat că a existat o ingerință clară în dreptul reclamantului de a se bucura liniștit de bunurile sale în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În concordanță cu jurisprudența Curții (a se vedea, printre alte autorități, Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi v. Irlanda [MC], nr. 45036/98, § 142, CEDO 2005-VI), o astfel de ingerință constituie o măsură de control cu privire la utilizarea bunurilor care urmează să fie examinate în conformitate cu al doilea paragraf al articolului respectiv. Pentru ca o măsură care constituie controlul utilizării să fie justificată, aceasta trebuie să fie legală (a se vedea Katsaros v. Grecia, nr. 51473/99, § 43, 6 iunie 2002; Herrmann v. Germania [MC], nr. 9300/07, § 74, 26 iunie 2012; Centro Europa 7 Srl și Di Stefano v. Italia [MC], nr. 38433/09, § 187, CEDO 2012) și „în conformitate cu interesul general”. Măsura trebuie, de asemenea, să fie proporțională cu scopul urmărit; cu toate acestea, este necesar să se examineze proporționalitatea unei ingerințe odată cu stabilirea legalității acesteia (a se vedea Katsaros, citat mai sus, § 43).
În ceea ce privește legalitatea ingerinței, niciun element din prezenta cauză nu permite Curții să considere că a existat un temei legal pentru a interfera cu drepturile reclamantului garantate de articolul 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de asemenea, Turturica și Casian v. Republica Moldova și Rusia, nr. 28648/06 și 18832/07, § 49, 30 august 2016; Babchin v. Republica Moldova și Rusia, nr. 55698/14, § 74, 17 Septembrie 2019).
În aceste condiții, Curtea a concluzionat că ingerința nu era legală, bazată pe legislația națională. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Din aceleași motive ca cele menționate mai sus, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către Republica Moldova.
Din aceleași motive ca cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Rusia este responsabilă pentru încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenție:
Cel de-al doilea reclamant a susținut că nu avea mijloace de apărare a drepturilor sale în fața acțiunilor autorităților „RMN”.
Curtea a observat că a constatat că plângerile reclamantului în temeiul articolului 3 din Convenție și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție erau discutabile. Prin urmare, el avea dreptul la un remediu efectiv național în sensul articolului 13 cu privire la aceste plângeri.
Curtea a constatat deja absența unui remediu efectiv cu privire la încălcările comise de autoritățile „RMN” (a se vedea, de exemplu, Mozer, citată mai sus, §§ 210-212, și Eriomenco, citată mai sus, § 96; Babchin, citat mai sus, § 83). Având în vedere similaritatea plângerilor formulate și coincidența intervalului de timp al evenimentelor din prezenta cauză cu cele din Eriomenco și Babchin (ambele citate mai sus), Curtea nu a găsit motive pentru a se îndepărta de această concluzie în prezenta cauză.
Prin urmare, Curtea a concluzionat că al doilea reclamant nu a avut un remediu efectiv în ceea ce privește plângerile sale în temeiul articolului 3 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În consecință, Curtea trebuie să decidă dacă încălcarea articolului 13 poate fi atribuită oricărui stat pârât.
Curtea a notat că în Mozer (citată mai sus, §§ 213-216) a constatat că Moldova a pus la dispoziția reclamanților proceduri proporționale cu capacitatea sa limitată de a-și proteja drepturile. Astfel, aceasta și-a îndeplinit obligațiile pozitive și Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție de către acest stat. Curtea nu a găsit motive să se îndepărteze de această concluzie în prezenta cauză (Mangîr și alții v. Republica Moldova și Rusia, nr. 50157/06, § 71, 17 iulie 2018). În consecință, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție de către Republica Moldova.
Ca și în cauza Mozer (citat mai sus, §§ 217-218), în absența oricărei prezentări a guvernului rus cu privire la orice remedii disponibile reclamantului, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 13 de către Federația Rusă, în coroborare cu articolul 3 din Convenție și cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Concluzie (unanimitate):
- nicio încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie din partea Republicii Moldova, în privința ambilor reclamanți;
- încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie din partea Federației Ruse, în privința ambilor reclamanți;
- nicio încălcare a articolului 3, 13 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din partea Republicii Moldova, în privința celui de-al doilea reclamant;
- încălcarea articolului 3, 13 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din partea Federației Ruse, în privința celui de-al doilea reclamant.
Curtea i-a acordat primului reclamant 9000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli; iar celui de-al doilea reclamant 8832 EUR cu titlu de prejudiciu material, 16300 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 3000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.
Prezentul rezumat are la bază hotărârea Cilei și Rosip v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".
Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă