Alimpiev v. Republica Moldova și Federația Rusă – 48802/08

Hotărârea din 27.4.2021 [Secția a II-a]

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament degradant și inuman

 

Articolul 5

Dreptul la libertate și siguranță

Articolul 5-3

Caracterul rezonabil al arestării preventive

Articolul 5-4

Garanţii procedurale la reexaminare

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Respectarea corespondenţei

 

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

 

Pe 27 septembrie 2008, reclamantul, dl Alexandru Alimpiev, a invocat în fața Curţii încălcarea articolelor 3, 5 § § 3 și 4, 8 și 13 din Convenție, dată fiind detenţia acestuia în condiţii inumane, cu nerespectarea drepturilor sale în timpul detenţiei, cenzurarea corespondenţei personale, precum şi lipsa unui remediu efectiv privind apărarea drepturilor sale.

 În fapt

Reclamantul, a fost președintele Judecătoriei populare orăşăneşti Tiraspol a autoproclamatei „Republici Moldoveneşti Nistrene” („RMN”). Pe 31 august 2006, procuratura „RMN” a pornit urmărirea penală în privinţa acestuia pentru săvârşirea unei infracţiunii de corupție.

Pe 25 decembrie 2008, Curtea Supremă a „RMN” l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de corupție, stabilindu-i o pedeapsă de șapte ani de închisoare.

Pe 24 iulie 2009, plenul Curţii Supreme a „RMN” i-a redus pedeapsa reclamantului la cinci ani de închisoare, fiind dispusă eliberarea acestuia din detenţie în baza unui act de amnistie.

De la data reţinerii până la condamnarea sa pe 25 decembrie 2008, reclamantul a fost deţinut, procurorul solicitând periodic prelungirea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantului.

Reclamantul nu a putut obține copiile încheierilor prin care i-a fost prelungită măsura de arest preventiv, deoarece cererile avocatului său, prin care a solicitat copiile acestor hotărâri, au fost respinse.

Reclamantul a prezentat copiile demersurilor înaintate de către avocat, prin care ultimul solicita înlocuirea măsurii de arest preventiv cu o măsură preventivă alternativă.

Pe 11 noiembrie 2008, avocatul reclamantului a publicat un comunicat de presă, informând publicul despre cazul reclamantului.

Reclamantul a descris condițiile detenției sale după cum urmează. Celula nu avea toaletă sau duș separat, nu i s-au pus la dispoziţie produse de igienă sau lenjerie de pat, celula era infestată cu paraziți, calitatea proastă a apei de la robinet, fereastra celulei era foarte mică, etc. Plimbările zilnice erau permise doar pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Exista o limită de greutate a lucrurilor care puteau fi transmise unui deținut de către rudele sale (30 kg pe lună, inclusiv apă îmbuteliată), care combinat cu calitatea mâncării oferite de centrul de detenţie, însemna că a fost adesea supus la tortură prin înfometare.

În timpul procesului, reclamantul a fost ținut într-o cușcă metalică.

Reclamantul a prezentat un certificat medical care confirma faptul că, pe 23 iunie 2008, fiind consultat de către o echipă de asistenţă medicală de urgență, a fost diagnosticat cu probleme respiratorii, aceştia au stabilit că reclamantul suferă de astm moderat persistent, astfel fiindu-i prescris tratament. Potrivit reclamantului, colegii săi de celulă fumau intensiv, supunându-l pe acesta la fumatul pasiv.

Potrivit reclamantului, toată corespondența sa a fost cenzurată în timpul detenției sale. El a prezentat o copie a unei scrisori transmise personal de avocatul său. Pe plic există o ștampilă cu inscripția „Verificat. Cenzor (semnătură), 8/09/2008 ”.

În drept

Curtea a reiterat că principiile generale referitoare la problema competenței jurisdicţionale în conformitate cu articolului 1 din Convenție, cu privire la actele și faptele care au loc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au fost prezentate în cauzele Ilașcu și alții, Catan și alții și, mai recent, Mozer.

Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile și libertăților garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).

Cu privire la Federația Rusă, Curtea a reiterat că în cauza Ilașcu și alții, a constatat că Federația Rusă a contribuit atât militar, cât și politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992. Curtea a constatat, de asemenea, în cauzele ulterioare referitoare la regiunea transnistreană că cel puțin până în iulie 2010 „RMN”, a fost capabilă să persiste și să reziste eforturilor Republicii Moldova și a comunităţii internaționale îndreptate spre soluționarea conflictului și instaurarea democrației și a ordinii de drept în regiune din cauza susținerii militare, economice și politice din partea Federaţiei Ruse (Ivanțoc și alții, §§ 116-20; Catan și alții, §§ 121-22; și Mozer, §§ 108 și 110).

În cauza Mozer, Curtea a concluzionat că nivelul ridicat de dependență al „RMN” față de sprijinul rusesc relevă un indiciu indiscutabil că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților „RMN” și că, prin urmare, reclamanții s-au aflat sub jurisdicţia acestui stat în baza articolului 1 din Convenție (Mozer, §§ 110-11).

Curtea a reiterat concluzia sa din cauza Mozer (§ 214), că „obligația pozitivă ce revine Republicii Moldova este de a-și folosi toate mijloacele legale și diplomatice aflate de care dispune pentru a continua garantarea exercițiul drepturilor și libertăților definite în Convenție celor care locuiesc în regiunea. În consecință, "remediile" pe care Republica Moldova trebuie să le ofere reclamantului constau în mecanisme care să îi permită să informeze autoritățile Republicii Moldova cu privire la situația sa și să fie informat asupra diferitelor acțiuni legale și diplomatice adoptate de autorități”. Curtea a avut deja ocazia să constate că Republica Moldova nu și-a încălcat obligațiile pozitive din cauza eșecului reclamantului de a informa autoritățile din Republica Moldova despre presupusele încălcări ale drepturilor sale garantate de Convenție de către autoritățile „RMN” (Apcov v. Republica Moldova și Federaţia Rusă, nr. 13463/07, § 46, 30 mai 2017) și a declarat inadmisibilă o cerere împotriva Republicii Moldova pentru neepuizarea căilor de recurs interne, neinformând autoritățile din Republica Moldova (Bondarenco v. Republica Moldova nr. 58144/09, §§ 13-17, 18 septembrie 2018).

În cazul de față, Curtea a considerat că organizarea unei conferințe de presă nu putea echivala cu o informare corectă a autorităților din Republica Moldova cu privire la situația reclamantului și cu solicitarea implicării acestora, în luarea măsurilor de ordin legal și diplomatic pentru a proteja drepturile reclamantului. Prin urmare, în baza articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție, Curtea a respins partea cererii împotriva Republicii Moldova, pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenţie

Cu privire la plângerea reclamantului privind condițiile de detenție și asistență medicală.

Curtea a constatat că reclamantul în perioada 2007-2009 a fost ținut în detenție în diferite închisori a „RMN”. De asemenea, Curtea a observat că Comitetul european pentru prevenirea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT) a vizitat regiunea „RMN” în 2000 și și-a exprimat îngrijorările cu privire la condițiile de detenție din închisorile „RMN” pe care le-a vizitat. În 2010, CPT nu avea voie să aibă întâlniri private cu deținuții, fiind determinat să nu viziteze regiunea.

Reclamantul a oferit o descriere detaliată a condițiilor sale de detenție și nu au existat argumente sau dovezi care să contrazică această descriere. Luând în considerare acest lucru, pe lângă constatările făcute de CPT despre regiune și constatările Curții cu privire la închisorile din Tiraspol și Hlinaia în special, Curtea nu a putut decât să concluzioneze că reclamantul a fost deținut în condiții care erau incompatibile cu cerințele articolului 3 din Convenţie, astfel de condiții implicau supraaglomerarea, lipsa condițiilor sanitare, acces insuficient la lumina zilei și asistență medicală insuficientă. Lipsa asistenței medicale a fost agravată de fumatul din celula reclamantului, care a fost deosebit de dăunător pentru el, în contextul problemelor sale (astmul).

Cu privire la plângerea privind plasarea acestuia în timpul procesului într-o cușcă metalică

Curtea şi-a reiterat concluzia că „... ținerea unei persoane într-o cușcă metalică în timpul unui proces constituie, în sine - având în vedere natura obiectiv degradantă, incompatibilă cu standardele unui comportament civilizat, care sunt semnul distinctiv al unei societăți democratice - un afront la adresa demnității umane, cu încălcarea articolului 3” (Svinarenko și Slyadnev v. Federaţia Rusă [MC], nr. 32541/08 și 43441/08, § 138, CEDO 2014 (extrase)).

În cazul de față, reclamantul a fost ținut într-o cușcă metalică pe tot parcursul procesului, ceea ce în sine este incompatibil cu cerințele articolului 3 din Convenţie. Mai mult, nu a existat nici măcar o încercare de a justifica un astfel de tratament prin invocarea unor motive de securitate.

În consecință, Curtea a constatat o încălcare a articolului 3 din Convenţie în această privință.

Curtea a statuat că drepturile reclamantului garantate de articolul 3 din Convenție au fost încălcate deoarece a fost deținut în condiții inumane, lipsit de asistența medicală necesară și ținut într-o cușcă metalică în timpul procesului.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Federaţia Rusă a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada de detenție a reclamantului. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu a fost necesar să se determine dacă Federaţia Rusă a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate. În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar fi supraviețuit, responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantului.

În concluzie, Curtea a constat că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie din partea Federației Ruse.

Cu privire la încălcarea articolului 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie

În cazul de față, Curtea a constatat că reclamantul nu a putut obține nicio copie a încheierilor prin care i-a fost prelungită măsura de arest preventiv sau oricare alte documente pe care s-ar fi putut baza hotărârile respective. Acest lucru a ridicat o problemă în temeiul paragrafelor 3 și 4 din Convenție, deoarece în lipsa oricăror informații nu doar că avocatul nu şi-a putut pregăti în mod corespunzător apărarea cu privire la aplicarea arestului preventiv al reclamantului, dar a rămas, de asemenea, neclar care ar fi putut fi motivele detenției. Această lipsă totală a informațiilor a fost suficientă pentru ca Curtea să concluzioneze că în prezentil caz a existat o încălcare a articolului 5 §§ 3 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, din aceleași motive ca şi cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Federaţia Rusă este responsabilă pentru încălcarea articolului 5 §§ 3 și 4 din Convenție în prezenta cauză.

Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenţie

Curtea a considerat că deschiderea și citirea corespondenței private, transmise către sau de către un deținut, confirmată în cazul reclamantului de ștampila și semnătura persoanei care a efectuat aceste acţiuni în închisoarea în care era deținut acesta, prezintă în mod clar o ingerință în dreptul la respectarea corespondenței unei persoane, garantat de articolul 8 din Convenție (Porowski v. Polonia, nr. 34458/03, §§ 166-168, 21 martie 2017).

Chiar şi dacă s-ar admite că astfel de acţiuni sunt conforme cu legea „RMN”, ale cărei dispoziții nu au fost comunicate de către guvernul pârât, Curtea a constatat absența oricărei justificări pentru o astfel de monitorizare, în special monitorizarea corespondenței dintre un deținut și avocatul său. Acest lucru a fost suficient pentru ca Curtea să concluzioneze că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție în cazul de față.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, din aceleași motive ca şi cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Federaţia Rusă este responsabilă pentru încălcarea articolului 8 din Convenție în prezenta cauză.

Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenţie

Curtea şi-a reiterat concluzia prezentată în cauza Mozer v. Republica Moldova că „... în anumite circumstanțe reclamanţii pot fi obligați să epuizeze căile de atac eficiente disponibile într-o entitate nerecunoscută. Cu toate acestea, în dosar nu a existat nicio indicație, iar guvernul rus nu a susținut că reclamantul avea la dispoziție remedii eficiente în „RMN” cu privire la plângerile menționate mai sus ”. În absența oricărui nou argument sau dovadă din partea guvernului rus, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o altă concluzie în cazul de față.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că reclamantul nu a avut un remediu efectiv în ceea ce privește plângerile sale în temeiul articolului 3, articolului 5 §§ 3 și 4 și articolului 8 din Convenție. În consecință, Curtea a trebuit să decidă dacă această încălcare a articolului 13 putea fi atribuită Federaţiei Ruse.

În cazul de față, Curtea a constatat că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv asupra „RMN”. În conformitate cu jurisprudența sa, nu a fost necesar să se determine dacă Federaţia Rusă a exercitat un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor autorității locale subordonate. Responsabilitatea Federaţiei Ruse fiind angajată în virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar fi putut supraviețui.

Astfel, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 3, articolul 5 §§ 3 și 4, și articolul 8 din Convenție din partea Federației Ruse.

Concluzie (unanimitate): 

-           nicio încălcare a articolelor 3, 5 § § 3, 4, 8 și a articolului 13 în coroborare cu articolele 3, 5 § § 3, 4, 8 din Convenţie din partea Republicii Moldova;

-           încălcarea articolelor 3, 5 §§ 3, 4, 8 și a articolului 13 în coroborare cu articolele 3, 5 § § 3, 4, 8 din Convenţie din partea Federației Ruse.

Curtea i-a acordat reclamantului 11000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 20 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Alimpiev v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă