Muradu v. Republica Moldova – nr. 26947/09

Hotărârea din 19.1.2021 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament inuman şi degradant

Anchetă ineficientă

 

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-3

Caracterul rezonabil al arestării preventive

Articolul 5-4

Garanții procedurale cu privire la recurs

Articolul 5-5

Dreptul la o compensație

 

Detenţia ilegală, maltratarea reclamantului de către colaboratorii de poliție și ancheta ineficientă privind acuzaţiile acestuia – încălcare

 

Pe 4 mai 2009, reclamantul, dl Iurie Muradu, a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 3, 5 §§ 1, 3, 4 și 5 din Convenție, date fiind relele tratament la care a fost supus în urma reținerii sale pe 7 aprilie 2009, detenția sa ilegală, dar și de faptul că nu a fost efectuată o anchetă efectivă în privința plângerilor sale. De asemenea, reclamantul s-a plâns că a fost supus unor condiții inadecvate de detenție și că nu i s-a acordat asistența medicală necesară.

 

În fapt:

Pe 5 aprilie 2009, în Republica Moldova au avut loc alegerile generale. Rezultatele preliminare ale alegerilor au fost anunțate pe 6 aprilie 2009. Potrivit acestora, Partidul Comunist din Moldova aflat la guvernare a câştigat la limită alegerile.

Pe 6 aprilie 2009, la orele 18.00 câteva sute de oameni, majoritatea tineri, s-au adunat în faţa monumentului Ştefan cel Mare, aflat în centrul Chişinăului. Aceștia au început să protesteze împotriva pretinselor fraude electorale în faţa clădirilor Preşedinţiei şi a Parlamentului, întorcându-se ulterior în Piaţa Marii Adunări Naţionale. S-au anunţat demonstraţii mai mari a doua zi la ora 10.00.

Pe 7 aprilie 2009, protestul a fost reluat cu participarea a 5000 - 6000 de persoane. Deşi la început protestele au fost paşnice, pe parcurs, câteva sute de participanţi au devenit violenţi, protestatarii luând cu asalt clădirile Preşedinţiei şi a Parlamentului. În timpul nopţii au izbucnit câteva incendii în clădirea Parlamentului.

II. Arestul reclamantului și pretinsele rele tratamente

Pe 7 aprilie 2009, reclamantul a fost reținut de colaboratorii de poliție și condus la Inspectoratul de Poliție Centru, mun. Chișinău, fără să fie informat despre motivele reținerii sale. Totodată, reclamantul a menționat că, la secţia de poliţie, a fost forțat să pozeze cu un scut în mână îndreptat împotriva polițiștilor şi cu un tricou negru deasupra capului, care-i masca parțial fața. În tot acest timp a fost lovit și agresat verbal de colaboratorii poliției și a fost ars cu țigări aprinse. Ulterior, reclamantul a fost plasat într-o celulă care nu avea mobilier, cu excepția unui scaun, unde a petrecut nouă ore fără mâncare sau apă și fără a avea acces la o toaletă sau posibilitatea de a se odihni.

Pe 8 aprilie 2009, a fost adus în fața unui procuror, fiindu-i acordat un avocat din oficiu. Cererea de a-şi telefona părinţii şi de a-şi angaja un avocat ales, i-a fost respinsă fără niciun motiv. Reclamantului i s-a cerut să semneze mai multe documente, fără a face cunoștință cu conținutul acestora, fiind lovit de colaboratorii de poliție ori de câte ori încerca să citească ceea ce semnează.

Pe 9 aprilie 2009, reclamantul a fost examinat de un medic în cadrul Inspectoratului General de Poliție, care a constatat echimoze pe frunte și fără alte leziuni.

Pe 16 aprilie 2009, în ziua eliberării sale din detenție, a fost examinat în cadrul Centrului de reabilitare pentru victimele torturii Memoria. Astfel, în urma examinării reclamantului, medicii au constatat trei semne de arsuri pe mâna stângă, de asemenea, acesta suferea, de consecințele unei leziuni la cap, care includea sindromul de hipertensiune intracraniană și tulburarea de stres post-traumatic, precum și o afecțiune a urechii post-traumatică.

III. Condițiile de detenție ale reclamantului

Pe 8 aprilie 2009, reclamantul a fost plasat într-o celulă din cadrul Inspectoratului de Poliție Centru cu o suprafață de 12 m.p., împreună cu alţi douăzeci și patru sau douăzeci și cinci de deținuți. În celulă nu era suficient aer și nici o toaletă; deținuții cereau permisiunea de a merge la toaletă, fiind adesea refuzaţi. A petrecut două zile în acele condiţii şi din cauza lipsei alimentației starea sănătății i s-a agravat.

Pe 10 aprilie 2009, reclamantul a fost mutat la Inspectoratul General de Politie, unde a fost plasat într-o celulă de 12 m.p. împreună cu alte nouă persoane. Celula nu era echipată cu paturi și avea o toaletă improvizată care nu era delimitată de restul încăperii. Încăperea era iluminată insuficient.

Pe 11 aprilie 2009, reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 13, unde erau șase paturi, iar cei șapte deținuți trebuiau să doarmă pe rând.

IV. Procedurile în privința reclamantului și asistența juridică acordată acestuia

În timpul audierii din 8 aprilie 2009, reclamantul a fost asistat de un avocat din oficiu, în pofida cererii sale de a-și angaja propriul avocat. Avocatul respectiv pur și simplu a participat și a semnat documente, fără a apăra în niciun fel drepturile reclamantului. Potrivit reclamantului, ședința a durat aproximativ cinci minute. Judecătorul a dispus aplicarea arestului preventiv în privința reclamantului, pe un termen de 20 de zile.

Începând cu 10 aprilie 2009, mama reclamantului, care a aflat între timp despre arestarea acestuia, a încercat să stabilească locul de detenție al fiului ei.

Pe 11 aprilie 2009, părinții reclamantului au angajat un avocat (dna V. Gașițoi) care la fel a încercat în repetate rânduri să stabilească locul aflării reclamantului, dar poliția a refuzat să îi ofere informații.

Pe 13 aprilie 2009, avocatul reclamantului a obținut acces la dosarul cauzei în privința reclamantului și a depus o cerere de habeas corpus, invocând că reclamantul a fost maltratat de colaboratorii de poliție și că era ținut în condiții inumane de detenție. De asemenea, ea a susținut că drepturile la apărare ale clientului său au fost încălcate prin împiedicarea acestuia de a se vedea cu avocatul angajat de părinții săi. Mai mult, nici avocatul, nici clientul său nu au avut acces la dosarul cauzei, care a fost prezentat doar judecătorului. Încheierea pronunțată de judecătorul de instrucție nu a fost motivată în mod corespunzător, nefiind descrisă nici măcar fapta comisă de reclamant, fără a face referire la dovezile care impuneau necesitatea arestării acestuia. Avocatul a solicitat în cele din urmă anularea încheierii din 9 aprilie 2009 și acordarea despăgubirilor pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantului.

În aceeași zi, avocatul a depus o plângere la Procuratura Generală, în care a invocat refuzul de a i se permite să se vadă cu clientul său pe 12 aprilie 2009, sau de a fi informată cu privire la locul detenției acestuia.

Pe 16 aprilie 2009, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea de recurs și a dispus eliberarea de sub arest a reclamantului, cu condiția de a nu părăsi localitatea. Deși avocatul reclamantului a solicitat despăgubiri, instanța nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

Pe 25 mai 2010, reclamantul a fost audiat de către procurorul responsabil de caz, în prezența avocatului său. El a declarat că își recunoaște vinovăția, și anume că pe 7 aprilie 2009 a găsit și a luat un scut antidisturbant al poliției, despre care știa că este proprietatea poliției, cu intenția de a-l lua acasă. În aceiași zi, procurorul de caz a renunțat la acuzația privind săvârșirea infracțiunii de huliganism împotriva reclamantului, deoarece fapta nu a fost dovedită. De asemenea, procurorul a renunțat la acuzația privind comiterea unui jaf de către un grup de persoane, având în vedere lipsa dovezilor că acesta ar fi acționat împreună cu alte persoane, astfel reclamantul a fost acuzat de comiterea infracțiunii de tâlhărie.

Pe 31 mai 2010, reclamantul a încheiat cu Ministerul de Interne un acord de soluționare pe cale amiabilă, prin care au notat că prejudiciul a fost remediat prin returnarea scutului antidisturbant organelor de poliției și că Ministerul nu are pretenții față de reclamant. Astfel, a fost solicitată încetarea urmăririi penale în privința reclamantului.

V. Plângeri depuse de reclamant

Pe 13 aprilie 2009, într-o declarație adresată Procuraturii Generale reclamantul a explicat cum a fost maltratat în timpul detenției sale. Pe 21 aprilie 2009, el a făcut o declarație suplimentară cu privire la maltratarea sa.

Pe 14 aprilie 2009, avocatul reclamantului a adresat o plângere Procuraturii Generale cu privire la faptul maltratării reclamantului de către colaboratorii de poliție, menționând despre condițiile de detenție și încălcarea drepturilor sale la apărare, de asemenea a solicitat identificarea persoanelor responsabile de încălcarea drepturilor reclamantului și pornirea urmăririi penale în privința acestora. Potrivit reclamantului, nici el, nici avocatul său nu au primit un răspuns la această plângere.

Între 25 aprilie și 22 iunie 2009, au fost audiați mai mulți colaboratori de poliție de la Inspectoratul de Poliție Centru, toți negând faptul că l-au maltratat pe reclamant sau că au asistat la aplicarea relelor tratamente în privința acestuia.

Potrivit documentelor prezentate de Guvern, pe 22 iunie 2009 Procuratura Militară Chișinău a refuzat pornirea urmăririi penale în baza plângerii reclamantului, bazându-se pe expertiza medico-legală a acestuia din 14 aprilie 2009, care constatase o singură echimoză pe fruntea reclamantului, ceea ce era incompatibil cu pretinsele numeroase lovituri pe care le-ar fi primit în timpul detenției sale, cu câteva zile mai devreme.

Pe 21 decembrie 2011, Procuratura Generală a anulat ordonanța din 22 iunie 2009 și a dispus pornirea urmăririi penale cu privire la maltratarea reclamantului.

Pe 17 ianuarie și 8 februarie 2012, reclamantul a fost citat să se prezinte în fața procurorului, însă nu s-a prezentat. Un raport medical din 17 mai 2012 bazat pe rapoartele medicale anterioare a confirmat echimozele pe fruntea reclamantului.

Pe 3 august 2012, procurorul responsabil de caz a suspendat urmărirea penală, după ce a constatat că au fost întreprinse toate acțiunile de urmărire penală posibile, în special toți colaboratorii de poliție care au fost audiați au negat orice maltratare a reclamantului; iar acesta din urmă părăsise țara pe 4 august 2010 și nu se mai întorsese de atunci.

Pe 17 mai 2018, Procurorul General adjunct a anulat ordonanța din 3 august 2012 și a dispus reluarea urmăririi penale. Pe 29 martie 2019 urmărirea penală a fost suspendată din nou.

 

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenție:

1. Cu privire la plângerile privind maltratarea și condițiile inumane de detenție:

Indiferent dacă vătămarea acestuia era sau nu vizibilă, Curtea a reiterat constatarea sa într-un caz anterior, similar, că eșecul efectuării unui examen medical la plasarea în detenție a persoanei și lipsa vreunui proces-verbal privind utilizarea forţei sau unei menţiuni referitoare la existenţa leziunilor corporale, echivalează cu lipsa de dovezi că persoana respectivă a fost rănită înainte de reținerea sa (Buhaniuc v. Republica Moldova, nr. 56074/10, § 40, 28 ianuarie 2014 ). Guvernul a susținut că reclamantul a fost examinat de către un medic la plasarea sa în detenție. Cu toate acestea, singurele probe prezentate Curții sunt cu privire la examinarea din 9 aprilie 2009, adică la două zile după ce a fost reținut. Astfel, Curtea a constatat că autoritățile nu au prezentat nicio dovadă convingătoare a originii leziunii de pe fruntea reclamantului. Mai mult, alte semne de violență, atât fizice, cât și psihice, au fost stabilite de către centrul Memoria, în ziua eliberării sale din detenție.

Curtea a constatat, de asemenea, că Guvernul nu a contestat descrierea condițiilor din cadrul Inspectoratului de Poliție Centru și din cadrul Inspectoratului General al Poliției, concentrându-se în schimb doar pe condițiile de detenție din Penitenciarul nr. 13. Mai mult, așa cum a confirmat șeful Inspectoratului de Poliție Centru, instituția nu a fost echipată ca izolator de detenție, decât la câteva ore de la reținere. Cu toate acestea, reclamantul s-a aflat acolo între 8 și 11 aprilie 2009.

Curtea a considerat că deși circumstanțele menționate ridică cu siguranță o problemă în temeiul articolului 3 din Convenție, în speță, acestea sunt elemente suplimentare care accentuează chinurile și suferința pe care reclamantul le-a suferit ca urmare a maltratării sale.

Prin urmare, în prezenta cauză a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție.

2. Cu privire la ancheta privind acuzațiile reclamantului:

Curtea a constatat că autoritățile au aflat despre alegațiile reclamantului cel târziu pe 13 aprilie 2009. Avocatul reclamantului a depus o plângere oficială în ziua următoare. Din observațiile Guvernului reiese clar că reclamantul a fost în țară până pe 4 august 2010, adică mai mult de un an după ce autoritățile au aflat despre acuzațiile sale. Nu a existat nicio mențiune care să confirme că, în perioada respectivă, reclamantul ar fi fost citat de către autorități și nu s-a prezentat. Dimpotrivă, el a fost audiat de organul de urmărire penală și a interacționat cu Procurorul în cadrul procedurilor penale inițiate în privința sa. În aceste circumstanțe, nu este clar ce a împiedicat autoritățile, în primul an de investigație, să întreprindă anumite acțiuni de urmărire penală menționate de Guvern în observațiile acestuia, cu atât mai mult că pe 13 aprilie 2009, reclamantul a prezentat descrierea fizică a mai multor colaboratori de poliție pe care i-a acuzat de rele tratamente.

Curtea a considerat că eșecul de a efectua măsurile esențiale de urmărire penală în primul an după depunerea plângerii, perioadă care este crucială, a redus considerabil eficiența urmăririi penale, care a fost pornită în cele din urmă abia pe 21 decembrie 2011. Curtea a reiterat că întârzierile în investigarea relelor tratamente sunt incompatibile cu obligațiile asumate în temeiul articolului 3 din Convenției (I.E. v. Republica Moldova, nr. 45422/13, § 41, 26 mai 2020) .

Curtea, de asemenea, a notat că urmărirea penală a fost suspendată între 2012 și 2018 și încă nu s-a încheiat. Având în vedere omisiunile din cadrul urmăririi penale inițiale, eșecul reclamantului de a coopera ulterior, ca urmare a părăsirii țării, nu poate fi considerat decisiv în aceste condiții. Din același motiv, Curtea a constatat că urmărirea penală care este încă în curs a fost deja afectată de ineficiență și, că prin urmare, plângerea formulată de reclamant nu poate fi considerată prematură. Considerentele de mai sus au fost suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că aspectul procedural al articolului 3 a fost încălcat în prezenta cauză.

 

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție:

Curtea a notat că reclamantul a confirmat, în prezența unui avocat ales de acesta, că în momentul reținerii sale a fost în posesia unui scut al colaboratorilor de poliție, despre care cunoștea că este proprietatea organelor de poliție.

Faptul că a avut în posesie acel scut a fost o dovadă suficientă, în opinia Curții, pentru a determina colaboratorii de poliție să aibă „suspiciunea rezonabilă” că a comis infracțiunea de furt al scutului, indiferent dacă, în urma unor investigații ulterioare, acțiunile sale au fost sau nu motivate de intenție criminală.

În ceea ce privește afirmația potrivit căreia legea națională nu a fost respectată, Curtea a constatat că articolul 166 din Codul de procedură penală a permis în mod expres reținerea unei persoane prinse în flagrant delict.

Luând în considerare toate aceste momente, Curtea a constatat că această plângere a fost vădit nefondată și astfel a fost respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

 

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție:

Curtea a observat că, dispunând arestul preventiv al reclamantului, pe lângă existența unei suspiciuni rezonabile că a comis o infracțiune, instanța națională s-a bazat pe mai multe motive. În special, instanța s-a referit la riscul ca acesta să ajungă la o înţelegere cu alţi bănuiţi în infracțiuni similare, la faptul că urmărirea penală se afla în faza inițială și că nu au fost stabilite toate circumstanțele și natura infracțiunii, care era o infracțiune gravă împotriva ordinii publice.

Curtea a constatat că, dintre toate motivele invocate de instanța națională, numai riscurile de ajungere la o înţelegere cu alţi bănuiţi și de cauzare a dezordinii publice se numărau printre cele care puteau constitui o justificare pentru a devia de la prezumția de eliberare în favoarea detenție.

Aceasta a menționat, de asemenea, că nici procesul-verbal al reținerii reclamantului, nici încheierea instanței, nu au descris acțiunile specifice întreprinse de reclamant. Singurele detalii menționate au fost articolele din Codul penal de care era acuzat că le-a încălcat, și anume infracțiunea de tâlhărie și de huliganism. În astfel de circumstanțe, nu a fost clar dacă organele de poliție și ulterior instanța au examinat sub toate aspectele cauza reclamantului.

Mai mult, nu au fost menționate detalii cu privire la faptul pe cine ar fi putut influența reclamantul, astfel încât referirea generală la alte persoane acuzate de infracțiuni similare a fost vagă și nu a fost clar pe ce s-a bazat instanța în această parte a deciziei sale. Pentru a interacționa cu alte persoane în propriul său dosar penal, reclamantul ar fi trebuit să cunoască astfel de persoane, dar nu s-a specificat în niciun fel faptul că el sau autoritățile cunoșteau astfel de persoane specifice. Renunțarea ulterioară la acuzații împotriva reclamantului, din lipsă de probe care ar demostra că ar fi comis cele două infracțiuni în complicitate cu alții, precum și lipsa referinței la faptele care să demonstreze că reclamantul a acționat ca parte a unui grup, au condus la idee că în niciun moment nu a existat vreun risc real de influențare.

În ceea ce privește prevenirea dezordinii publice, singura acțiune a reclamantului a fost deținerea unui scut antidisturbant. Presupunând că explicația sa conform căreia scutul îl proteja de pietrele aruncate de alți protestatari nu a fost suficient de credibilă, nu era clar cum putea pune în pericol ordinea publică dacă ar fi fost eliberat, deoarece nu mai avea scutul și nu s-a demostrat faptul că era violent sau că reprezintă un pericol pentru el însuși sau pentru alte persoane.

Curtea a conchis că, în lipsa unei referințe la fapte concrete pe care să se bazeze încheierea instanței din 9 aprilie 2009, motivele invocate de instanța națională pentru dispunerea arestării reclamantului au fost stereotipizată și abstractă. Această încheiere a menționat motivele aplicării arestului fără nicio încercare de a arăta modul în care acestea s-au aplicat concret la circumstanțele specifice ale cazului reclamantului.

Mai mult, nu se poate spune că instanțele naționale au acționat în mod consecvent. Curtea de Apel Chișinău, în decizia sa din 16 aprilie 2009, s-a bazat pe circumstanțe precum lipsa unui cazier judiciar al reclamantului; caracteristici pozitive; locul său de reședință permanent în Chișinău; faptul că avea un loc de muncă; că era cetățean al Republicii Moldova și că a promis să se prezinte în fața autorităților ori de câte ori va fi citat. Aceste circumstanțe nu doar că au fost cunoscute de către judecătorul de instrucție atunci când a dispus aplicarea arestului preventiv în privința reclamantului, ci au fost și factori pe care potrivit legislației naționale aplicabile instanța trebuia să le verifice (Sarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 101, 4 octombrie 2005). Totuși, judecătorul nu a menționat niciuna dintre aceste circumstanțe și nu a analizat importanța lor față de necesitatea arestării reclamantului.

Astfel, Curtea a menționat că nu au existat motive relevante și suficiente pentru a dispune aplicarea arestului preventiv în privința reclamantului. Prin urmare, în cazul de față a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

 

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție:

1. Accesul la materialele cauzei

Deși nu întotdeauna este necesar ca procedura prevăzută la articolul 5 § 4 să fie însoțită de aceleași garanții ca și cele prevăzute la articolul 6 § 1 din Convenție pentru litigiile penale sau civile, aceasta trebuie să aibă un caracter judiciar și să ofere garanții adecvate în cazul privațiunii de libertate. Procedurile trebuie să fie contradictorii și trebuie să asigure întotdeauna „egalitatea armelor” între părți, adică procurorul și deținutul. Fiecare parte trebuie să fie informată ori de câte ori observațiile sunt depuse de o altă parte și trebuie să i se ofere oportunitatea reală de a se pronunța în privința acestora (Stollenwerk v. Germania, nr. 8844/12, §§ 36 și 37, 7 septembrie 2017).

În ceea ce privește accesul la materialele cauzei, Curtea a constatat că Guvernul nu a contestat afirmația reclamantului că acesta nu văzuse niciun material referitor la demersul procurorului privind arestul preventiv, înainte de pronunțarea încheierii din 9 aprilie 2009. Astfel, el a fost lipsit de posibilitatea de a-și pregăti apărarea și de a înainta judecătorului de instrucție contraargumentele pentru reținerea sa. Faptul că, ulterior, avocatul său a reușit să obțină copii ale acestor documente nu schimbă faptul că la data la care s-a decis reținerea sa nu avea acces la niciunul dintre materialele relevante.

2. Libera alegere a unui avocat

Curtea a reiterat faptul că, în baza articolului 5 § 4 din Convenție, este esenţial nu numai ca persoana în cauză să aibă posibilitatea să fie audiată în persoană, dar şi ca ea să beneficieze de asistenţa efectivă a avocatului său (Modarca v. Moldova, nr. 14437/05, § 85, 10 mai 2007, Lutsenko v. Ucraina, nr. 6492/11, §§ 95 și 96, 3 iulie 2012, cu referințe suplimentare, și Černák v. Slovacia, nr. 36997 / 08, § 78, 17 decembrie 2013).

Totodată, s-a menționat că Guvernul nu a contestat argumentele reclamantului referitoare la tentativele repetate ale avocatului său de a se vedea cu acesta. După plângerile adresate de către avocat diferitor autorități, acestea erau la curent cu faptul că reclamantul avea un avocat angajat de familia sa, totuși pentru cel puțin încă două zile, cât s-a aflat în detenție, acestuia nu i s-a permis să se vadă cu avocatul său. În schimb, din motive neexplicate de către autorități, reclamantul fusese asistat de un avocat numit din oficiu pe care nu-l cunoștea și în care nu avea încredere.

Astfel, Curtea a concluzionat că reclamantul nu a avut acces la materialele referitoare la demersul procurorului de a-l aresta preventiv în momentul în care judecătorul a dispus aplicarea arestului în privința acestuia. Mai mult, el nu a fost asistat de un avocat ales de el. Nici autoritățile naționale în deciziile lor și nici Guvernul în alegațiile din fața Curții nu au motivat aceste încălcări ale drepturilor reclamantului. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție în prezenta cauză.

 

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție:

Curtea a reiterat faptul că articolul 5 § 5 din Convenție este respectat atunci când este posibil să se solicite despăgubiri în condițiile privațiunii de libertate efectuate în condiții contrare articolului 5 §§ 1, 2, 3 sau 4. Dreptul la despăgubirea prevăzută la articolul 5 § 5 presupune, prin urmare, că a fost stabilită o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe, fie de către o autoritate națională, fie de către instituțiile Convenției (a se vedea Stanev v. Bulgaria [MC], nr. 36760/06, § 182, CEDO 2012 și Strazimiri v. Albania, nr. 34602/16, § 132, 21 ianuarie 2020). Mai mult, atunci când dreptul la despăgubire este prevăzut în legislația națională, dar reclamantului i se acordă o sumă de despăgubire mult mai mică decât în mod normal ar acorda Curtea, articolul 5 § 5 nu va fi respectat (Ganea v. Moldova, nr. 2474/06, §§ 29-31, 17 mai 2011 și Cristina Boicenco v. Moldova, nr. 25688/09, §§ 42-44, 27 septembrie 2011).

Din circumstanțele cauzei reiese, de asemenea, că avocatul reclamantului a cerut în mod expres Curții de Apel Chișinău să se pronunțe cu privire la problema despăgubirilor pentru încălcarea drepturilor reclamantului, inclusiv dreptul său la libertate și de a fi reprezentat de un avocat ales de el, însă fără succes.

Astfel, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție.

 

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolelor 3 şi 5 §§§ 3, 4, 5 din Convenţie.

 

Curtea i-a acordat reclamantului 15000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 840 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Muradu v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externe