I.E. v. Republica Moldova – nr. 45422/13

Hotărârea din 26.5.2020 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament inuman

Anchetă ineficientă

Obligații pozitive

 

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-1

Arest și detenție legală

 

Detenţia ilegală, măsurile insuficiente întreprinse de autorităţi pentru a preveni maltratarea acuzatului de către colegii de celulă și ancheta ineficientă privind acuzaţiile acestuia– încălcare

 

Pe 21 iunie 2013, reclamantul dl I.E. a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 3, 5 § 1 și 5 § 3 din Convenție, date fiind detenția sa ilegală care nu fusese bazată pe motive relevante şi suficiente, măsurile insuficiente întreprinse de autorităţi pentru a preveni maltratarea de către colegii săi de celulă și ancheta ineficientă privind acuzaţiile de rele tratamente şi viol de către co-deținuți.

 

În fapt:

 A.   Arestul preventiv al reclamantului

Pe 13 august 2012, reclamantul, care la data evenimentelor avea 17 ani a fost arestat fiind suspectat de faptul că pe 12 august 2012, împreună cu una alt acuzat au săvârşit un omor, au sustras bunurile victimei şi au incendiat automobilul pentru a ascunde dovezile crimei. Pe 13 august 2012, un judecător de instrucție a dispus în privinţa lui arestul preventiv pentru o perioadă de 30 de zile. Ulterior, detenția a fost prelungită de mai multe ori și în cele din urmă a expirat pe 9.12.2012.

Pe 6.12.2012 procurorul responsabil a inițiat alte 2 cauze penale în privința reclamantului pentru jaf agravat și distrugerea proprietății lui P., în cursul evenimentelor din 12 august 2012. Pe 8 decembrie 2012 procurorul a decis conexarea celor două anchete la procesul penal inițial pornit pe 13 august 2012, pentru că infracţiunile au fost săvârșite de aceeași persoană.

Pe 9 decembrie 2012 termenul arestului preventiv al reclamantului expirase și acesta a fost eliberat la ora 15.30. La ora 16.20 el a fost din nou arestat, în cadrul celei de a doua anchetă penală. Pe 10 decembrie 2012 procurorul responsabil de caz a înaintat un demers judecătorului de instrucție solicitând aplicarea arestului preventiv în privinţa acestuia pentru un termen de 30 de zile, menționând, printre altele, că reclamantul a fost „acuzat într-un alt dosar penal ..., dar pe 9 decembrie 2012 a fost eliberat din detenție din cauza expirării termenului limită de 4 luni. În aceste circumstanțe, consideră că, reclamantul prezintă pericol pentru societate și poate comite noi infracțiuni”. În aceeași zi, un judecător de instrucție a dispus măsura de arest preventiv în privinţa reclamantului pentru treizeci de zile. Judecătorul a menționat că expirarea termenului de patru luni prevăzut de lege nu a afectat situația reclamantului, deoarece acum se solicita reținerea în legătură cu un alt dosar penal iniţiat împotriva sa.

Reclamantul a contestat cu apel, invocând, inter alia, că potrivit articolului 186 alin. (4) din Codul de procedură penală, un minor nu poate fi deţinut în arest preventiv mai mult de patru luni.

Pe 27 decembrie 2012 Curtea de Apel Chişinău a menținut ordonanţa din 10.12.2012, însă nu a oferit răspuns argumentului avocatului cu privire la durata maximă de detenție a minorilor.

 B.   Plângerea reclamantului privind relele tratamente și investigația acestora

Pe 9 octombrie 2012, şeful Penitenciarului nr. 13 a observat la reclamant o rană de excoriație sub sprânceana dreaptă și faptul că el șchiopăta. Reclamantul era deţinut în celula nr. 144. Când a fost întrebat de către personalul închisorii despre originea acestor leziuni, reclamantul a răspuns că a alunecat. În aceeași zi, reclamantul a fost dus la un medic şi apoi a fost transferat în celula nr. 143, care găzduia deținuți minori.

Pe 17 octombrie 2012, şeful şi psihologul Penitenciarului nr. 13 l-au intervievat pe reclamant, care a declarat că, fie la sfârșitul lunii septembrie, fie la începutul lunii octombrie 2012 (nu-și amintește data exactă), el fusese bătut grav și violat de către cei cinci colegi de celulă, inclusiv de unul S.

Pe 19 octombrie 2012, reclamantul a depus o plângere oficială împotriva colegilor de celulă.

Pe 16 noiembrie 2012, procurorul a decis să nu inițieze o anchetă penală cu privire la plângerea reclamantului, invocând lipsa probelor care să susțină afirmația sa de maltratare și viol.

Pe 7 martie 2013, avocatul reclamantului a contestat ordonanţa, care a fost anulată pe 22 martie 2013 de către procurorul ierarhic superior. Ulterior, cei cinci colegi de celulă ai reclamantului au fost puși sub învinuire pentru cauzarea vătămărilor corporale și pentru viol.

Pe 11 iunie 2013, fiind examinat repetat, experții medicali au găsit pe corpul reclamantului semne de leziuni, provocate anterior, pe umărul stâng și șold. Majoritatea rănilor menționate în raportul datat cu 16 octombrie 2012 au fost descrise insuficient și, prin urmare, nu au putut fi analizate în mod corespunzător pentru a determina momentul sau modul în care au fost provocate.

În cadrul audierii în faţa procurorului medicul a adăugat că de când l-a văzut în Penitenciarul nr. 13 bănuise că reclamantul suferea de „retard mintal” şi a recomandat să fie consultat de un psiholog. Ulterior, s-a constatat că reclamantul suferea de „retard mintal”, care, totuşi, nu l-a împiedicat să înţeleagă ce i s-a întâmplat.

Procurorul a audiat gardianul închisorii, medicul închisorii care l-a examinat pe reclamant pe 9 și 16 octombrie 2012, expertul medical, un deținut din celula nr. 143, unde a fost transferat reclamantul pe 16 octombrie 2012,

Din dosarul cauzei rezulta că, la momentul evenimentelor, foștii colegi din celula nr. 144 fuseseră condamnați pentru infracţiuni grave şi deosebit de grave, precum omor, infracțiuni sexuale, viol comis asupra unui minor, jaf agravat.

Pe 17 iulie 2015 urmărirea penală a fost finalizată şi dosarul a fost trimis în instanța de judecată.

Conform ultimelor informații primite de la Guvern, până în mai 2017 nu a fost adoptată nicio hotărâre în acest caz.

 

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenţie:

Absența oricărei implicări directe a statului în acte de violență care îndeplinesc condiția de severitate, de natură să angajeze articolul 3 din Convenție, nu absolvă statul de obligațiile care îi revin în temeiul acestei dispoziții (Premininy v. Rusia, nr. 44973/04, § 71, 10 februarie 2011). Această obligație pozitivă trebuie interpretată, în așa fel, încât să nu impună autorităților o sarcină excesivă pentru a garanta, prin intermediul sistemului juridic, că tratamentul inuman sau degradant nu a fost niciodată aplicat de un individ altuia. Totuşi, abordarea constantă a Curții a fost că, articolul 3 impune statelor obligația de a proteja bunăstarea fizică a persoanelor care se află într-o poziție vulnerabilă, în virtutea faptului că sunt sub controlul autorităților,cum ar fi, de exemplu, deținuții sau recruții militari (Premininy c. Rusia, citată supra, § 73).

Articolul 3 impune autoritățile să efectueze o investigație oficială şi eficientă cu privire la pretinsa maltratare, chiar dacă un astfel de tratament a fost aplicat de către persoane private (MC v. Bulgaria, nr. 39272/98, § 151, CEDO 2003-XII; Denis Vasilyev v. Rusia, nr. 32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009; Mudric v. Republica Moldova, nr. 74839/10, § 42, 16 iulie 2013). Pentru ca o anchetă să fie considerată „eficientă”, aceasta trebuie, în principiu, să fie capabilă să conducă la stabilirea circumstanțelor cauzei și la identificarea și - dacă este cazul - la pedepsirea celor responsabili (Hovhannisyan v. Armenia, nr. 18419/13, § 51, 19 iulie 2018). Aceasta nu reprezintă o obligație de rezultat, dar una de mijloace. În cauzele ce au la bază Articolele 2 și 3 din Convenție, în care eficacitatea investigațiilor oficiale se pune în discuție, Curtea deseori a apreciat dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile din acel moment. S-a luat în considerație începerea investigației, termenii în care au fost luate declarațiile și perioada de timp acordată investigației inițiale (a se vedea Denis Vasilyev, citat supra, § 100 cu referințele următoare; și Stoica c. României, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).

Mai mult, chiar și în lipsa unei plângeri oficiale cu privire la maltratare, odată ce chestiunea a ajuns în atenția autorităților, aceasta dă naștere, ipso facto, unei obligații în temeiul articolului 3 pentru stat și anume de a efectua o anchetă eficientă (a se vedea Gorgiev v. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, nr. 26984/05, § 64, 19 aprilie 2012, și El Masri v. Fosta Republici Iugoslave a Macedoniei [MC], nr. 39630/09, § 186, CEDO 2012).

 a)   Obligațiile pozitive ale statului de a preveni relele-tratamente

Curtea a notat că, deși reclamantul era acuzat de omor, la momentul plasării sale în detenție în Penitenciarul nr. 13 acesta încă nu fusese condamnat. În calitate de minor plasat pentru prima dată în detenție, el era în mod evident într-o poziție deosebit de vulnerabilă. Suspectarea privind retardul mintal putea doar să-i agraveze vulnerabilitatea. Cu toate acestea, el a fost plasat într-o celulă cu alți cinci deținuți care erau deja condamnați, cel puţin de prima instanţă, pentru infracțiuni grave ca omor și violență sexuală. În opinia Curții, situația în sine a creat riscul pentru reclamant să fie abuzat (Gorea v. Moldova, nr. 21984/05, § 47, 17 iulie 2007). În acest sens, Curtea a notat că, atât în conformitate cu regulile penitenciarelor ale Consiliului Europei, cât și ale Organizației Națiunilor Unite, arestaţii preventiv ar trebui să fie deţinuţi separat de cei condamnați.

Insuficiența măsurilor întreprinse ca răspuns la maltratarea din 9.10.2012 a rezultat în absența unui puternic factor de descurajare pentru continuarea maltratării;astfel de rele tratamente au avut loc, într-adevăr, o săptămână mai târziu. În acest context, Curtea se referă la principiul potrivit căruia autoritățile trebuie să reacționeze la semnele de maltratare, chiar și în lipsa unei plângeri oficiale, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față.

Curtea a concluzionat că (i) plasarea reclamantului într-o celulă cu persoane deja condamnate pentru infracțiuni deosebit de grave, infracțiuni violente, (ii) vulnerabilitatea sa specială ca minor și ca persoană cu dizabilități mintale și (iii) reacția insuficientă la semne clare, confirmate medical, privind maltratarea, toate acestea au contribuit la crearea unor condiții în care el a fost supus unui risc înalt de maltratare de către co-deținuți. Astfel, autoritățile nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a-l proteja pe reclamant de rele tratamente, în timp ce acesta era sub controlul lor în detenție.

Având în vedere cele menționate, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspect material.

 b)   Ancheta cu privire la aplicarea relelor tratamente şi violarea reclamantului

Curtea a notat că, în pofida faptului că autorităţilecunoşteau despre leziunile cauzate reclamantului pe 9 octombrie 2012, în timp ce acesta se afla în detenție, și chiar dacă reclamantul recunoscuse unuia dintre gardienii închisorii că fusese bătut, acestea nu au inițiat o anchetă cu privire la cauza acestor leziuni, chiar și în absența unei plângeri oficiale. Dacă o asemenea anchetă ar fi fost inițiată în acea zi (adică pe 9 octombrie 2012), s-ar putea să fi fost descoperite semne ale violului reclamantului, care nu ar fi fost ulterior observabile. Mai mult, o asemenea anchetă nu a fost inițiată nici după ce i s-au aplicat noi leziuni, o săptămână mai târziu.

Curtea a reţinut că, deși ancheta iniţiată în martie 2013 s-a încheiat în iulie 2015, cazul a fost pendinte în fața primei instanțe până cel puțin în mai 2017. Astfel, nu a existat nicio rezolvare a problemei lacel puțin cinci ani de la evenimentele în cauză.

Curtea a considerat că modul în care fusese investigat abuzul comis asupra reclamantului în penitenciar, inclusiv întârzierile datorate autorităților care nu au intervievat un specialist cheie la momentul oportun

precum și lipsa unei reacții la semnele evidente de maltratare (chiar şi înainte de depunerea unei cereri oficiale) - împreună cu perioada îndelungată în care nu a fost pronunțată nicio hotărâre – permit de a conchide că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligațiile pozitive de a efectua o anchetă eficientă.

Prin urmare, Curtea a constatat o încălcare a articolului 3 din Convenție și sub aspect procedural.

 

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie:

Ca și articolele 2, 3 şi 4, articolul 5 din Convenţie figurează printre principalele dispoziţii ce garantează drepturile fundamentale care protejează securitatea fizică a persoanelor și, prin urmare, importanța sa este primordială. Scopul său principal este de a preveni privarea arbitrară sau nejustificată de libertate (Assanidze v. Georgia [MC), nr. 71503/01, § 171, CEDO 2004-II; Ilașcu și alții v. Moldova și Rusia, nr. 48787/99, § 461, CEDO 2004 ‑ VII și Buzadji v. Republica Moldova, nr. 23755/07, § 84, 5 iulie 2016).

Orice privare de libertate trebuie, pe lângă faptul că se încadrează în una dintre excepțiile prevăzute la articolul 5 § 1, literele (a) - (f), să fie „legală”. Termenii „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege” la articolul 5 § 1 se referă, în esență, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi cele de procedură. Deşi le revine, în primul rând, autorităţilor naţionale, în special instanţelor, sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, situaţia este diferită atunci când nerespectarea acestuia poate atrage după sine o încălcare a Convenţiei. Acesta este cazul, în special, al cauzelor al căror obiect îl constituie art. 5 § 1 din Convenţie, iar Curtea trebuie astfel să exercite un anumit control pentru a examina dacă dreptul intern a fost respectat (Baranowski v. Polonia, nr. 28.358/95, § 50, CEDO 2000-III).

Curtea a constatat, de asemenea, că articolul 186 alin. (4) din Codul de procedură penală expres interzice arestul preventiv al unui minor pentru o perioadă mai mare de patru luni, fără nicio distincție cu privire la calitatea procesuală a minorului în timpul acestei detenții (bănuit, acuzat).

În acest context, Curtea a considerat că avocatul reclamantului a formulat un argument convingător, atât în ​​fața instanțelor naționale, cât și în observațiile sale, că procurorul responsabil de cauză era la curent cu toate presupusele acțiuni ale reclamantului de la bun început.

Mai mult decât atât, momentul inițierii celor două noi anchete, care coincidea cu finalul perioadei maxime de detenție din cadrul anchetei inițiale, este un element suplimentar care susține afirmațiile reclamantului potrivit căreia autoritățile au acționat cu rea-credință. Într-adevăr, inițierea celor două noi anchete în ultimele zile de arest preventiv al reclamantului a permis ca noua detenție să dureze, din nou, pentru o perioada maximă permisă în condițiile legii - adică pentru alte patru luni.

Curtea a considerat că o astfel de separare artificială a acuzațiilor, cu scopul evident de prelungire a termenului de arest preventiv al reclamantului, constituie un element de rea-credință din partea autorităților.

Prin urmare, Curtea a constatat că detenția reclamantului după 9 decembrie 2012 a fost una arbitrară şi a conchis astfel încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție.

 

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie:

În ceea ce privește perioada de timp cuprinsă între 13 august și 9 decembrie 2012, Curtea a constatat că instanțele naţionale s-au bazat pe o serie de elemente care indicau necesitatea detenţiei reclamantului. Instanțele de judecată au stabilit într-un mod convingător - pentru perioada inițială care era crucială anchetei - că exista un pericol ca reclamantul să comită o nouă infracțiune (în special sub influența altor persoane) și să admită imixtiuni în cadrul urmăririi penale.

Prin urmare, Curtea a conchis că detenția reclamantului în primele patru luni s-a bazat pe motive relevante și suficiente, constatând că nu a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

Cu privire la detenția reclamantului după 9 decembrie 2012, Curtea a considerat inutilă examinarea separată a plângerii în temeiul articolului 5 § 3, având în vedere constatarea ei că detenția reclamantului, în sine, a fost arbitrară.

 

 Concluzie  (unanimitate): încălcarea articolelor 3 şi 5 § 1 din Convenţie.

 

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 15000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

Prezentul rezumat are la bază hotărârea I.E. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externe