Munteanu v. Republica Moldova – nr. 34168/11

Hotărârea din 26.5.2020 [Secţia a II-a]

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament inuman și degradant

Obligații pozitive

Articolul 14

Interzicerea discriminării

Eșecul autorităților de a-și îndeplini obligațiile pozitive în prevenirea violenței domestice – încălcare.

Pe 1 iunie 2011, reclamanții, Rodica și Cristian Munteanu au invocat în fața Curții încălcarea articolului 3 din Convenție, dat fiind faptul că autoritățile au ignorat acţiunile violente la care erau supuşi din partea lui I.M. și acestea au eșuat să întreprindă măsurile necesare pentru a-i proteja de violența domestică. Totodată, reclamanta Rodica Munteanu s-a plâns de încălcarea articolului 14 în coroborare cu articolul 3 din Convenție, invocând omisiunea autorităților de a aplica legislația națională menită să asigure protecția împotriva violenței domestice, ca urmare a ideilor preconcepute cu privire la rolul femeilor în familie.

În fapt:

Violența în familie împotriva reclamanţilor și măsurile întreprinse în rezultatul plângerilor acestora

Pe 27 august 2007, I.M. a maltratat-o pe reclamantă, ceea ce a condus la internarea acesteia pentru trei săptămâni în spital. Violența, atât verbală, cât și fizică a continuat ulterior. Al doilea reclamant, de asemenea, a fost maltratat și insultat în mod repetat fiind nevoit să meargă la prieteni să-și pregătească temele sau pur și simplu să stea departe de problemele de acasă și să evite aplicarea violenței în privința sa.

Pe 18 aprilie 2011, reclamanta a solicitat organelor de poliție să ia măsuri în privința lui I.M., care a agresat-o. În rezultat, organele de poliție au amendat-o, pentru că I.M. deja anunțase organele de poliție și s-a plâns că a fost agresat verbal și fizic. Reclamanta a argumentat, că în perioada respectivă se afla în afara orașului și că era dificil pentru oricine să-și imagineze cum ar fi putut agresa aceasta un bărbat cu greutatea de 120 de kilograme.

Pe 21 aprilie 2011, reclamanta a solicitat emiterea unei ordonanțe de protecție. Pe 3 mai 2011, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a emis o ordonanță prin care I.M. era obligat să părăsească locuința timp de nouăzeci de zile și să nu se apropie de reclamanți. În aceeași zi, ordonanța a fost transmisă organelor de poliție, Direcției Asistență Socială Buiucani și Direcției pentru Protecția Drepturilor Copilului Buiucani.

I. M. s-a conformat ordonanței timp de o zi, iar ulterior s-a întors acasă și a refuzat să părăsească locuința. Reclamanta a apelat la organele de poliție, care însă nu l-au putut convinge pe I. M. să părăsească locuința.

Pe 19 mai 2011, avocatul reclamanților a solicitat organelor Procuraturii să pornească urmărirea penală în privința lui I.M. pentru violență în familie și să asigure respectarea ordonanței de protecție.

Pe 20 mai 2011, avocatul reclamanților a solicitat Direcției Asistență Socială Buiucani să verifice dacă I.M. are probleme legate de alcool.

Pe 24 mai 2011, reclamanta a fost din nou agresată și împinsă de I. M., iar la informarea organelor abilitate i s-a răspuns că s-au săturat de problemele familiei lor și că nu-i vor acorda niciun ajutor.

Pe 25 mai 2011, reclamanta a fost invitată la Direcția Asistență Socială Buiucani unde doi asistenți sociali i-au recomandat „să fie drăguță” cu soțul ei pentru a-și menține familia.

Pe 26 mai 2011, reclamanta a înaintat o plângere în privința celor doi asistenți sociali și o altă plângere către Ministerul Afacerilor Interne privind comportamentul ofițerului care i-a refuzat asistența pe 24 mai 2011.

Pe 26 iunie 2011, reclamanta a fost din nou maltratată de către I.M. și adresându-se organelor de poliție nu s-au întreprins măsuri, inacțiunile acestora fiind argumentate  prin așteptarea unei hotărâri judecătorești în această privință.

Pe 2 și 3 iulie 2011, reclamanta iarăşi a fost maltratată de către I.M., iar pe 6 iulie 2011, aceasta a depus o plângere cu privire la inacțiunile organelor de poliție, solicitând pornirea urmăririi penale privind infracțiunea de violență în familie.

Pe 21 iulie 2011, reclamanta a solicitat Judecătoriei Buiucani, mun. Chișinău emiterea altei ordonanțe de protecție, de data aceasta în cadrul procesului penal început pe 14 iulie 2011. Întrucât instanța nu s-a pronunțat în termen de douăzeci și patru de ore, așa cum este prevăzut de lege, a expediat-o repetat, iar pe 29 iulie 2011, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a respins cererea, precizând că, întrucât dosarul s-a aflat la organele de urmărire penală, reclamanții trebuiau să le solicite acestora să înainteze cererea respectivă instanței.

Pe 3 august 2011, reclamanta a depus la Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău o altă cerere privind emiterea unei ordonanțe de protecție. Cererea a fost admisă în aceeași zi, iar I.M. a primit ordin să părăsească locuința familiei și să nu se apropie sau să contacteze cu reclamanții.

Pe aceeași dată, avocatul reclamanților a solicitat inițierea urmăririi penale în privința a doi procurori (M.P. și C.V.) care, în opinia lor, erau responsabili pentru nerespectarea ordonanței de protecție din 3 mai 2011 și pentru informarea reclamanților cu privire la măsurile luate.

Ca răspuns la cererea sa, în aceeași zi, avocatul reclamanților a fost informat că, din martie până în iulie 2011, au fost efectuate zece apeluri de la domiciliul familiei către organele de poliție de sector. În aceeași zi, organele de poliție din sectorul Buiucani au fost informate de o unitate medicală de specialitate că I.M. a fost înregistrat la ei încă din 2010 cu diagnosticul de alcoolism cronic.

Pe 7 octombrie 2011, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău i-a aplicat o amendă de 1.000 MDL  pentru nerespectarea ordonanței de protecție.

Pe 31 octombrie 2011, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a emis o nouă ordonanță de protecție în privinţa reclamanților.

Pe 5 decembrie 2011, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a pronunțat divorțul reclamantei cu I.M., de asemenea, a decis stabilirea domiciliului celui de-al doilea reclamant cu mama sa.

Pe 2 februarie 2012, reclamanta a solicitat o nouă ordonanță de protecție, iar Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău i-a admis cererea în aceeași zi.

Pe 8 februarie 2012, „Amicul” (parte a Centrului Național de Prevenire a Abuzului față de Copii) a emis un raport psihologic cu privire la cel de-al doilea reclamant, constatând că acesta suferea de o tulburare de stres post-traumatic.

Pe 19 martie 2012, reclamanta a solicitat emiterea unei noi ordonanțe de protecție. Aceasta a prezentat copiile plângerilor sale privind violența în familie, după ce I.M. fusese condamnat pe 2 martie 2012. Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a emis o nouă ordonanță de protecție în aceeași zi, sugerându-i reclamantei să-şi caute o altă locuinţă până la partajarea proprietății familiei.

Pe 8 mai 2012, I.M. fiind în stare de ebrietate a bătut-o din nou pe reclamantă. Ambii au sesizat organele de poliție şi s-au plâns că fusese bătut(ă) de către celălalt. Amândoi aveau echimoze confirmate prin rapoarte de expertize medicale.

Pe 18 mai 2012, reclamanta a solicitat și a obținut o nouă ordonanță de protecție pe o perioadă de 90 de zile, prin care I.M. s-a obligat să părăsească locuința familiei și să nu se apropie de reclamanți.

Pe 29 mai 2012, ca răspuns la cererea lui I.M., Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a emis o ordonanță de protecție în favoarea acestuia, valabilă timp de 30 de zile. Judecătorul s-a referit la faptul că a fost pornită urmărirea penală în privința reclamantei pentru provocarea vătămărilor corporale lui I.M., pe 8 mai 2012. Pe 12 iulie 2012, ordonanța de protecție a fost prelungită cu încă 30 de zile. Pe 14 august 2012, reclamantei i-a fost înaintată învinuirea, iar pe 28 decembrie 2012 au fost retrase acuzațiile.

Pe parcursul procesului penal intentat în privința lui I.M., pe 23 iulie 2012, reclamanta a solicitat și a obținut o ordonanţă privind modificarea măsurii preventive în privința lui I. M.

În urma unei cereri depuse de către reclamantă, pe 5 decembrie 2012, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău l-a lipsit pe I.M. de drepturile părintești în privința celui de-al doilea reclamant. Instanța a făcut referire la declarațiile celui de-al doilea reclamant potrivit căruia tatăl său a fost violent, l-a insultat și l-a alungat din propria casă. Declarațiile sale au fost susținute de organele de asistență socială și de un psiholog, care a stabilit că reclamantul suferea un stres emoțional cu un nivel ridicat de anxietate și frică, provocat de incapacitatea sa de a se apăra de comportamentul violent al tatălui său (l-a lovit cu un ciocan în cap, l-a înjunghiat cu o furculiță şi i-a blocat degetele în ușă).

Pe 11 decembrie 2014 și pe 5 august 2015, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a emis două noi ordonanțe de protecție, valabile timp de 90 de zile, obligând-l pe I.M. să nu se apropie de reclamanți.

Procedura penală în privința lui I.M. și violență subsecventă

Pe 2 și 16 iunie 2011, reclamanta a solicitat pornirea urmăririi penale în privința lui I. M. pentru violență în familie. Ea și-a completat cererea, invocând noi cazuri de abuz din partea lui I.M., pe 26 iunie, 2 și 3 iulie 2011.

Pe 14 iulie 2011, procurorul a pornit urmărirea penală în privința lui I. M. pentru provocarea vătămărilor corporale de gravitate medie reclamantei, pe 27 august 2007.

Pe 17 iulie 2011, procurorul a refuzat pornirea urmăririi penale în privința lui I.M. pentru violență în familie. Ordonanța de refuz a fost menținută de procurorul ierarhic superior, pe 11 august 2011. Pe 23 septembrie 2011, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a anulat ambele ordonanțe și a trimis cauza înapoi la Procuratură.

Pe 21 iulie 2011, reclamanta a solicitat ca I.M. să fie urmărit penal nu doar pentru provocarea vătămărilor corporale, dar şi pentru violență în familie.  Pe 4 august 2011și pe 22 august 2011, a depus cereri repetate solicitând urmărirea penală lui I.M. pentru violență în familie. .

Pe 26 octombrie 2011, Procuratura a pornit urmărirea penală în privința lui I.M. pentru violență în familie.

Pe 2 martie 2012, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău l-a condamnat pe I. M. pentru provocarea vătămărilor corporale reclamantei, stabilindu-i pedeapsa de 1 an privațiune de libertate, cu suspendare. Instanţa a dispus încasarea în beneficiul reclamantei a prejudiciului în mărime de 500 MDL.

Pe 22 februarie 2013, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău l-a condamnat pe I. M. pentru comiterea  infracțiunii de violență în familie, pentru amenințare cu moartea a reclamantei, precum și pentru nerespectarea ordonanțatelor judecătorești, stabilindu-i pedeapsa de un an și două luni privațiune de libertate cu achitarea în beneficiul reclamantei a prejudiciului în sumă de 7.000 MDL și în beneficiul celui de al doilea reclamant a prejudiciului în sumă de 3.000 MDL.   

Reclamanții au depus cerere de apel invocând dezacordul cu pedeapsa minimă stabilită lui I.M. și cu referirea instanței la „acțiunile imorale” ale reclamantei.

Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 15 aprilie 2013 a fost casată parțial sentinţa din 22 februarie 2013. Instanţa l-a găsit vinovat pe I.M. și l-a condamnat la doi ani de închisoare, cu obligarea acestuia de a achita fiecărui reclamant prejudiciul în mărime de 10.000 MDL.  

În iulie 2014, I. M. a fost eliberat din închisoare.

Pe 14 septembrie 2015, Procuratura a iniţiat urmărirea penală în privinţa lui I.M. pentru violență în familie, acţiuni săvârşite pe 23 iulie 2015 în ce o priveşte pe reclamantă.

Pe 15 decembrie 2016, I.M. a decedat.

 În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenție în cazul reclamantului:

Curtea a reiterat că, pentru a intra în sfera de aplicare a articolului 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate. Evaluarea acestui minim este relativă: depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi natura și contextul tratamentului, durata acestuia, efectele sale fizice și psihice și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Z.A. și alții v. Rusia [MC), nr. 61411/15 și alții 3, § 181, 21 noiembrie 2019).

După ce s-a demonstrat că tratamentul a atins pragul de severitate care cade sub incidența articolului 3 din Convenție, Curtea trebuie să examineze dacă autoritățile statului și-au îndeplinit obligațiile pozitive în baza articolului 1 din Convenție, în conjuncție cu articolul 3, pentru a se asigura că persoanele din jurisdicția lor sunt protejate împotriva tuturor formelor de rele tratamente, inclusiv în cazul în care un astfel de tratament este provocat de către persoane private.

Aceste obligații pozitive, care sunt legate între ele, includ:

(a) obligația de a stabili și de a aplica în practică un cadru legal adecvat care asigură protecția împotriva maltratării de către persoanele private;

(b) obligația de a lua măsuri rezonabile la care s-ar fi putut aștepta pentru a evita un risc real și imediat de maltratare pe care autoritățile le știau sau ar fi trebuit să le cunoască;

(c) obligația de a efectua o anchetă eficientă atunci când a fost invocată o situație de rele tratamente (Bevacqua și S. v. Bulgaria, nr. 71127/01, § 65, 12 iunie 2008; Opuz v. Turcia, nr. 33401/02, § 144-55 și 162-65, CEDO 2009; Eremia, §§ 49-52 și 56; Talpis v. Italia, nr. 41237/14, §§ 100-106, 2 martie 2017 ; Bălșan v. România, nr. 49645/09, § 57, 23 mai 2017).

Ingerinţa autorităților în viața privată și de familie poate deveni necesară pentru a proteja sănătatea și drepturile unei persoane sau pentru a preveni fapte penale în anumite circumstanțe (vezi Opuz, citată supra, § 144). Acest lucru impune statelor să mențină și să aplice în practică un cadru legal adecvat care să ofere protecție împotriva actelor de violență ale persoanelor private (vezi MC v. Bulgaria, §§ 150 și 152, Bevacqua, citată mai sus; § 65, Sandra Janković v. Croația, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009 și Nicolae Virgiliu Tănase, citat mai sus, § 127)..

(b) Aplicarea acestor principii în acest caz

(i) Dacă reclamanţii au fost supuși unui tratament contrar articolului 3 din Convenție

În speță, din materialele dosarului rezultă că reclamanta a suferit o serie de agresiuni din partea fostului său soț. Unele dintre leziuni au fost destul de grave, cum ar fi o plagă de cuțit și mandibula spartă, în timp ce altele au fost cauzate cu o frecvență care, în opinia Curții, reprezintă maltratare sistematică întreruptă doar în perioada când I.M. s-a aflat în detenţie.

Mai mult, frica de actele de violență ulterioară era suficient de serioasă pentru a implica suferință și anxietate care evoluează într-un tratament inuman în sensul Articolului 3 din Convenție (a se vedea Gäfgen v. Germaniei [MC], nr. 22978/05, § 108, CEDO 2010).

De asemenea, este evident faptul că cel de-al doilea reclamant a suferit nu doar ca urmare a asistării la violența aplicată mamei sale, dar a fost și el agresat fizic de tatăl său.

În astfel de circumstanțe, Curtea a constatat că articolul 3 din Convenție este aplicabil prezentei cauze. Prin urmare, Curtea a trebuit să stabilească dacă acțiunile autorităților, ca răspuns la solicitările reclamanților, respectau cerințele acestei dispoziții.

(ii) Dacă autoritățile și-au respectat obligațiile pozitive în baza articolului 3 din Convenție

Obligațiile pozitive ale statelor în baza articolului 3 includ, pe de o parte, instituirea unui cadru legislativ care urmăreşte prevenirea și pedepsirea maltratării de către persoane private și, pe de altă parte, atunci când este conștient de un risc iminent de maltratare a unei persoane identificate sau când s-a produs deja o maltratare, aplicarea în practică a legilor relevante, oferind astfel protecție victimelor și pedepsind pe cei responsabili de relele tratamente.

Cu privire la prima obligație, Curtea a luat act de constatarea sa anterioară potrivit căreia autoritățile au instituit un cadru legislativ care să le permită să ia măsuri împotriva persoanelor acuzate de violență în familie (Eremia v.RM, § 57; Mudric v.RM, nr. 74839/10, § 48, 16 iulie 2013; B. v.RM, nr. 61382/09, § 50, 16 iulie 2013 și TM și CM v.RM, nr. 26608/11, § 44, 28 ianuarie 2014).

Curtea a reiterat că autoritățile statului au responsabilitatea de a lua măsuri de protecție sub formă de descurajare eficientă împotriva încălcărilor grave ale integrității personale a unei persoane de către un membru al familiei sale sau de către partener (M. și alții v. Italia și Bulgaria, nr. 40020/03, § 105, 31 iulie 2012). Ingerinţa autorităților în viața privată și de familie poate deveni necesară pentru a proteja sănătatea și drepturile unei victime sau pentru a preveni fapte penale în anumite circumstanțe.

Trebuie evaluat riscul unei amenințări reale și imediate, ținând cont în mod corespunzător de contextul particular al violenței domestice. Într-o astfel de situație, nu este vorba doar de o obligație de a asigura o protecție generală societății, dar, mai ales, de a ține cont de recidiva incidentelor succesive de violență în cadrul unei familii. Curtea a constatat în multe cazuri că, chiar și atunci când autoritățile nu au fost total pasive, totuși nu au reușit să își îndeplinească obligațiile în baza articolului 3 din Convenție, deoarece măsurile pe care le-au întreprins nu au împiedicat abuzatorul să mai comită acte de violență împotriva victimei.

Curtea a constatat că autoritățile erau la curent cu privire la comportamentul violent al lui I.M. din cauza numeroaselor plângeri formulate de reclamantă, susținute în unele cazuri de dovezi medicale, precum și a ordonanțelor de protecție emise de instanțe. Se pare că niciuna dintre ordonanțele de protecție emise nu a fost respectată, deoarece I.M. a revenit acasă de fiecare dată după o anumită perioadă de timp, iar poliția nu a făcut nimic pentru a-l înlătura.

Mai mult, unul dintre cele mai grave cazuri de violență a avut loc pe 18 mai 2012, imediat după plecarea poliției, în timp ce aceștia erau încă în preajmă. Acest incident a rezultat nu doar cu vătămarea gravă a reclamantei, dar cu o desconsiderare deosebită din partea lui I.M. faţă de măsurile întreprinse de organele de poliție, cum ar fi discuțiile preventive sau interdicția de a se apropia de reclamanți. Cu toate acestea, au fost necesare mai mult de două luni pentru a adopta măsuri mai ferme împotriva lui I.M. (arestarea sa pe 23 iulie 2012, la cererea reclamantei). Acest fapt a permis lui I. M. să comită alte acte de violență pe 15 iulie 2012.

Se pare că, în ciuda numeroaselor plângeri și ordonanțe de protecție emise, autoritățile au întreprins puţine măsuri pentru a proteja în mod eficient reclamanții împotriva riscului constant a actelor de violență, așa cum a devenit din ce în ce mai clar după fiecare caz de maltratare și încălcare a ordonanțelor de protecție. Amenda aplicată pentru nerespectarea ordonanței de protecție și discuțiile de avertizare cu I.M., în mod clar, nu au avut niciun efect asupra comportamentului său. Mai mult, frapează faptul că, pe fondul violenței domestice repetate din partea lui I.M. în privința reclamanților, autoritățile au emis o ordonanță de protecție în privința acestuia și au obligat reclamanta să părăsească locuința, iar mai târziu au învinovățit-o că reclamanta îl provoca la violență prin nepărăsirea locuinței.

Curtea a conchis că autoritățile nu și-au îndeplinit în mod corespunzător obligația pozitivă de a preveni amenințarea reală și imediată a violenței domestice împotriva reclamanților. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 14 în conjuncție cu articolul 3 din Convenție.

Curtea a reiterat că a constatat deja că violența domestică afectează în special femeile și că atitudinea generală a autorităților locale - cum ar fi modul în care femeile sunt tratate la secțiile de poliție atunci când denunţă violența domestică și pasivitate judiciară pentru a asigura o protecţie efectivă victimelor - creează un climat propice violenței domestice(vezi Volodina v. Rusia, 9 iulie 2019, § 113). Prin  urmare, omisiunea statului de a proteja femeile împotriva violenței domestice încalcă dreptul acestora la o protecție egală în faţa legii, şi acest eșec nu trebuie să fie intenționat (vezi Opuz, § 191, şi Eremia, § 85).

În această cauză, Curtea s-a referit la concluziile sale cu privire la faptul că reclamanta a fost supusă violenței din partea fostului ei soț în repetate rânduri și că autoritățile cunoșteau bine situația. Curtea a remarcat faptul că reclamanta a depus plângeri oficiale împotriva poliției și a asistenților sociali pentru că aceștia nu au examinat într-un mod serios reclamaţiile sale (luând note, dar fără acțiuni, refuzând asistența, etc) și au încercat să o convingă să-și mențină familia prin „a fi drăguță” cu I.M. Mai mult, în unele hotărâri judecătorești, instanțele au făcut referire la „imoralitatea acțiunilor victimei, care [au] provocat infracțiunea”, afirmând că însuși reclamanta l-a provocat pe I.M. la violența.

În opinia Curții, combinația dintre factorii supra descrişi demonstrează, în mod evident, că acțiunile autorităților nu au fost un simplu eșec sau o întârziere în rezolvarea situaţiei violenței domestice împotriva reclamantei, ci de fapt o iertare a violenței respective, reflectând o atitudine discriminatorie față de ea ca femeie. Concluziile raportorului special al Organizației Națiunilor Unite cu privire la violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia nu fac decât să susțină impresia că, la momentul evenimentelor, autoritățile nu au apreciat pe deplin seriozitatea și gravitatea problemei violenței domestice în Moldova și efectul său discriminatoriu asupra femeilor.

În consecință, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție în ceea ce privește reclamanta.

Concluzie (unanimitate):

- încălcarea articolului 3 din Convenție;

- încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție în privința reclamantei.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Munteanu v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă