Cantaragiu v. Republica Moldova – nr. 13013/11
Hotărârea din 24.3.2020 [Secţia a II-a]
Articolul 2
Dreptul la viață
Lipsa unei anchete efective
Articolul 3
Interzicerea torturii
Tratament inuman și degradant
Aplicarea relelor tratamente deţinutului de către agenţii statului și lipsa unei anchete efective în această privinţă – încălcare
Pe 15 februarie 2011, reclamantul Vasile Cantaragiu, născut în anul 1986, a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 2 și 3 din Convenție, dat fiind faptul că fratele său a fost supus unor rele tratamente care au condus la decesul acestuia din urmă, precum şi din cauza lipsei unei anchete efective în această privinţă.
În fapt:
Pe 29 aprilie 2005, reclamantul și fratele său au fost arestați şi deţinuţi în baza suspiciunii comiterii unui omor. În mai 2005, a fost arestat şi tatăl acestora.
A. Pretinsa maltratare a reclamantului și investigarea acestei susţineri
În timpul detenției sale, pe 1 noiembrie 2005, reclamantul a fost internat într-un spital cu diagnosticul de „sindrom post-contuzie decompensată”. Ulterior, acesta s-a plâns că a fost maltratat de poliție în perioada aflării sale în detenție.
Pe 17 mai 2007, un procuror a decis să nu pornească urmărirea penală cu privire la plângerile reclamantului, constatând că nu a fost comisă nicio infracțiune.
Potrivit Guvernului, pe 10 mai 2007, procurorul a iniţiat o „anchetă de serviciu” (nr. 78pr/07) pentru a verifica susţinerile reclamantului cu privire la maltratare. Pe 16 septembrie 2013, la cinci ani de la data examinării susţinerilor și de la refuzul de a porni urmărirea penală, ancheta de serviciu iniţiată a fost încetată, în conformitate cu reglementările relevante.
B. Decesul fratelui reclamantului și ancheta în privința acestui fapt
Pe 30 octombrie 2005, fratele reclamantului (fost campion de judo junior al Moldovei, care avea atunci 21 de ani), s-a plâns angajaților penitenciarului că avea dureri de cap și dureri în regiunea epigastrică. În noaptea de 30 spre 31 octombrie 2005, fratelui reclamantului i-a fost acordat ajutor medical de urgență de mai multe ori.
Pe 1 noiembrie 2005, o echipă medicală de urgență l-a transportat pe fratele reclamantului în stare de comă la un spital, unde acesta a decedat pe 3 noiembrie 2005.
Pe 29 noiembrie 2005, a fost pornită urmărirea penală în privinţa unor posibile erori medicale, care au condus la decesul fratelui reclamantului. A fost efectuată o autopsie. Raportul acesteia a stabilit că fratele reclamantului a suferit o traumă la abdomen, care a condus la o ruptură a duodenului. Procurorul a constatat, după efectuarea mai multor acţiuni de anchetă, că nu au fost descoperite fapte care să confirme maltratarea fratelui reclamantului. Pe 25 septembrie 2008, procurorul de caz a suspendat ancheta, pe baza faptului că nu era posibil să se determine cauza rupturii duodenului fratelui reclamantului.
Pe 24 septembrie 2012, tatăl reclamantului a contestat ordonanța din 25 septembrie 2008 în fața unui procuror ierarhic superior, care i-a respins plângerea pe 21 aprilie 2011. Acesta a contestat ulterior ambele ordonanțe în fața unui judecător de instrucție, care i-a respins plângerea ca nefondată pe 12 decembrie 2012.
Între timp, la o dată necunoscută, reclamantul a formulat, de asemenea, o plângere cu privire la decesul fratelui său, care a fost respinsă de procurorul de caz pe 26 octombrie 2011.
C. Procedurile penale în privința reclamantului, fratelui său și a tatălui acestora
Pe 22 decembrie 2006, Judecătoria Ciocana, mun. Chișinău, i-a condamnat pe reclamant, pe fratele său și pe tatăl acestora, pentru săvârșirea unui omor. Cu privire la fratele reclamantului, procesul a fost încetat din cauza decesului acestuia. Sentința a fost menținută de Curtea de Apel Chișinău pe 18 mai 2007 și de Curtea Supremă de Justiție pe 26 februarie 2008.
Pe 1 martie 2010, Plenul Curții Supreme de Justiție a admis recursurile în anulare declarate de reclamant și de tatăl său și a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea Supremă de Justiție.
Pe 14 decembrie 2010, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel Chișinău din 18 mai 2007 și a dispus rejudecarea cauzei de aceeași instanță. În decizia sa, instanța supremă a constatat că reclamantul, fratele său și tatăl lor au fost maltratați în timpul detenției, contrar articolului 3 din Convenție. Instanţa s-a bazat pe o puternică prezumție că toate leziunile provocate unui deținut, în absența unei explicații acceptabile din partea autorităților care au stat la originea unor asemenea leziuni, au constituit rezultatul unor rele tratamente. De asemenea, instanța a constatat că urmărirea penală nu a efectuat o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile de rele tratamente făcute de reclamant, de fratele său și de tatăl lor, și a notat că utilizarea probelor obținute ca urmare a unei maltratări era contrară articolului 6 din Convenție.
Pe 19 iunie 2012, Curtea de Apel Chișinău i-a găsit vinovaţi pe reclamant și pe fratele său de săvârșirea omorului. Instanța a încetat procesul în privința fratelui reclamantului din cauza decesului său și l-a condamnat pe reclamant la 12 ani de închisoare. Instanța a constatat că susţinerile reclamantului privind aplicarea relelor tratamente erau nefondate, făcând trimitere la rezultatele anchetei.
Pe 9 aprilie 2013, Curtea Supremă de Justiție a menținut condamnarea. Cu toate acestea, a adăugat că materialele din dosarul cauzei au dovedit maltratarea la care a fost supus reclamantul, fratele său și tatăl lor și că nu a fost efectuată o anchetă efectivă privind susţinerile referitoare la aplicarea relelor tratamente. În consecință, declarațiile de autoincriminare obținute de la aceștia nu puteau fi utilizate ca probe în procedurile penale intentate împotriva lor.
În drept:
Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 2 şi 3 din Convenție în cazul fratelui reclamantului:
Curtea reiterează că articolul 2 constituie una din cele mai importante prevederi din Convenţie, una care nu admite nicio derogare, din perspectiva articolului 15. Împreună cu articolul 3, ea garantează una din valorile de bază ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei (vezi, între altele,Andronicou și Constantinou v. Cipru, 9 octombrie 1997, § 171, Rapoarte de hotărâri și decizii 1997 VI; Solomou și alții v. Turcia, nr. 36832/97, § 63, 24 iunie 2008; și Giuliani și Gaggio v. Italia [MC], nr. 23458/02, § 174, CEDO 2011 (extrase)). Având în vedere importanţa fundamentală a dreptului la viaţă, Curtea trebuie să supună orice ingerinţă posibilă în articolul 2 din Convenţie celei mai atente şi cuprinzătoare analize, ţinând cont nu doar de acţiunile agenţilor statali, ci şi de toate circumstanţele cazului (vezi McCann şi alţii v. Regatul Unit, 27 septembrie 1995, § 150, Seria A nr. 324; şi Tekın şi Arslan v. Belgia, nr. 37795/13, § 83, 5 septembrie 2017). Persoanele aflate în custodia poliţiei sunt vulnerabile şi autorităţile au obligaţia să le protejeze (Salman v. Turcia [MC], nr. 21986/93, § 99, ECHR 2000‑VII). În consecinţă, atunci când o persoană este luată în custodia poliţiei într-o stare de sănătate bună, dar la data eliberării se constată că are leziuni, statul este obligat să ofere o explicaţie plauzibilă cu privire la modul în care au fost provocate aceste leziuni (vezi, între altele, Selmouni v. Franţa [MC], nr. 25803/94, § 87, ECHR 1999-V). Obligația autorităților de a lua în considerare tratamentul persoanei aflate în arest este deosebit de strictă în cazul în care persoana decedează (vezi Salman, § 99 şi Tekın şi Arslan, § 83).
În acest caz, Curtea notează că fratele victimei, un fost campion de judo, cu vârsta de 21 de ani la acea data, se afla într-o stare de sănătate bună atunci când a fost luat în custodia poliţiei. Totuşi, în timpul detenţie sale, acesta a decedat ca urmare a unei rupturi a duodenului, un semn clar de aplicare a relelor tratamente. În asemenea circumstanţe, exista o prezumţie puternică că decesul a survenit ca urmare a acţiunilor autorităţilor, care trebuiau să ofere o explicaţie privind acţiunile în discuţie, pentru a răsturna prezumția. Nu a fost oferită o asemenea explicaţie nici la nivel naţional, nici de către Guvern în faţa Curţii.
Considerentele menţionate mai sus îi permit Curţii să conchidă că statul este responsabil de decesul fratelui reclamantului. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 2 din Convenţie sub aspect substanţial.
Cu privire la aspectul procedural, Curtea a notat că părţile nu au informat-o despre existenţa vreunei anchete efectuate cu referire la decesul fratelui reclamantului şi relele tratamente aplicate, alta decât cea privind erorile medicale. De asemenea, Curtea a notat că Curtea Supremă de Justiţie a constatat caracterul ineficient al anchetei.
Într-adevăr, ancheta privind moartea fratelui reclamantului a început la aproape o lună după eveniment, fără a fi prezentat vreun motiv pentru această întârziere în primele zile care erau cruciale. Aceasta s-a axat mai curând pe un posibil malpraxis medical, decât pe aplicarea de rele tratamente, ca o cauză a decesului. Se pare că în cursul anchetei au fost audiate un număr de persoane, nu şi persoanele care gestionau cauza penală a reclamantului, și care au obținut un beneficiu procedural din declarațiile autoincriminatoare făcute de fratele reclamantului. Astfel, Curtea a fost de acord cu constatarea Curţii Supreme de Justiție privind caracterul ineficient al anchetei decesului fratelui reclamantului.
Prin urmare, Curtea a constatat o încălcare a articolului 2 sub aspect procedural.
În lumina acestor constatări, Curtea nu a considerat necesar să examineze această cauză în baza articolului 3 din Convenție în privinţa fratelui reclamantului.
Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenție în cazul reclamantului:
Articolul 3 din Convenție garantează una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice (vezi, Selmouni v. Franţa [MC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999‑V; Labita v. Italia [MC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000‑IV; Gäfgen v. Germania [MC], nr. 22978/05, § 87, ECHR 2010; El-Masri v. fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei [MC], nr. 39630/09, § 195, ECHR 2012; şi Mocanu şi alţii v. Romania [MC], nr. 10865/09 şi altele 2, § 315, ECHR 2014). Într-adevăr, interzicerea torturii și a tratamentelor sau a pedepselor inumane sau degradante reprezintă o valoare a civilizației strâns legată de respectarea demnității umane.
Spre deosebire de celelalte dispoziţii ale Convenţiei, articolul 3 nu prevede excepții și nu este permisă nicio derogare de la acesta în baza articolului 15 § 2, chiar în cazul unei situaţii de urgenţă care amenință societatea (vezi Mocanu şi alţii, § 315).
Susţinerile privind aplicarea de rele tratamente contrar articolului 3 trebuie probate cu dovezi corespunzătoare.
Pentru a evalua aceste dovezi, Curtea a adoptat standardul probei „dincolo de orice dubiu rezonabil“, dar a adăugat că o asemenea probă poate rezulta din coexistența unor concluzii suficient de puternice, de clare și de concordate sau a unor prezumții de fapt similare (vezi, Irlanda v. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161 în amendă, seria A nr. 25; Labita, citată mai sus, § 121; Jalloh v. Germania [MG], nr. 54810/00, § 67, CEDO 2006 IX; Ramirez Sanchez v. Franța [MC], nr. 59450/00, § 117, CEDO 2006 IX; și Gäfgen, citată mai sus, § 92).
Curtea a explicat că în cazul în care evenimentele în discuţie sunt cunoscute exclusiv, în totalitate sau în mare parte, de către autorități, aşa cum este situaţia persoanelor aflate în custodie, vor exista prezumții puternice de fapt în privinţa leziunilor apărute în perioada detenției. Guvernului îi revine sarcina de a oferi o explicație satisfăcătoare și convingătoare prin prezentarea probelor care stabilesc faptele, combătând astfel afirmaţiile victimei (vezi Salman, § 100; Rivas v. Franţa, nr. 59584/00, § 38, 1 aprilie 2004; şi, Turan Cakir v. Belgia, nr. 44256/06, § 54, 10 martie 2009; Mete şi alţii v. Turcia, nr. 294/08, § 112, 4 octombrie 2011; Gäfgen, § 92; şi El-Masri, § 152). În lipsa unor asemenea explicații, Curtea poate ajunge la concluzii nefavorabile pentru Guvern (vezi El-Masri, § 152). Persoanele aflate în arest sunt într-o poziție vulnerabilă, iar autoritățile au obligația de a le proteja (vezi Salman, § 99).
Curtea a reiterat că obligația de a efectua o anchetă efectivă cu privire la susţinerile referitoare la tratamentul care încalcă drepturile protejate de articolul 3 admis de către agenții statului este bine stabilită în jurisprudența Curții (vezi, Bouyid v. Belgia [MC], nr. 23380/09, §§ 114-23, ECHR 2015, şi El-Masri v. fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei [MC], nr. 39630/09, §§ 182-85, ECHR 2012).
Pe lângă realizarea unei anchete detaliate şi efective, pentru a se remedia o încălcare a articolului 3 la nivel național, este necesar ca statul să-i acorde reclamantului o compensaţie, după caz, sau cel puţin posibilitatea de a solicita şi obţine o reparaţie pentru prejudiciul provocat de aplicarea relelor tratamente (vezi Gäfgen v. Germania [MC], nr. 22978/05, § 118, ECHR 2010).
În cazurile de maltratare deliberată, încălcarea articolului 3 nu poate fi remediată numai prin acordarea de compensații pentru victimă. Într-adevăr, dacă autorităţile se pot limita la acordarea unei simple indemnizaţii în cazul aplicării deliberate a relelor tratamente de către reprezentanţii statului, fără a-i urmări şi pedepsi pe cei responsabili, reprezentanţii statului ar putea încălca, în unele cazuri, drepturile persoanelor supuse controlului lor fără a fi pedepsiţi, interdicţia legală absolută a torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante fiind lipsită de efect util, în ciuda importanţei sale fundamentale (a se vedea, Gäfgen, §§ 116 şi 119, şi Jeronovičs v. Letonia [MC], nr. 44898/10, § 103, 5 iulie 2016).
În acest caz, Curtea a subliniat existenţa unei constatări exprese a Curţii Supreme de Justiţie privind încălcarea articolului 3 din Convenție în cazul reclamantului, atât cu referire la maltratarea sa în detenție, cât și cu referire la investigarea ineficientă a acesteia.
Prin urmare, Curtea a considerat că este stabilit, în baza actelor din dosar care atestă leziunile provocate în timpul detenției și hotărârile Curții Supreme de Justiție, că reclamantul a fost supus la rele tratamente în detenție.
Așa cum s-a menționat mai sus, pe lângă constatarea unei încălcări a articolului 3 și oferirea unei posibilităţi de a solicita despăgubiri în astfel de cazuri, statul are obligația de a efectua o anchetă privind relele tratamente.
În cazul reclamantului, nu a avut loc nicio investigație, pentru că procurorul a refuzat să inițieze una pe 17 mai 2007. De asemenea, din observațiile părților rezultă că, după decizia din 17 mai 2007 cu privire la reclamant, nu a fost efectuată nicio anchetă suplimentară. În ciuda constatărilor Curții Supreme de Justiție din 2010 că reclamantul a fost maltratat, organul de urmărire penală a decis să înceteze ancheta pe 26 octombrie 2011. În plus, procuratura nu a redeschis niciuna dintre anchete, după ce decizia irevocabilă din 9 aprilie 2013 a confirmat că a avut loc maltratarea. În schimb, autoritățile au decis să distrugă singurele documente privind verificarea inițială a plângerii sale. Curtea a considerat că această inacțiune a autorităților, manifestată prin eşecul elucidării faptelor care au condus la maltratarea reclamantului, frapează. Curtea a conchis că un asemenea comportament din partea autorităţilor constituie o desconsiderare vădită a obligaţiilor acestora prevăzute de Convenţie, fiind compromisă, de asemenea, capacitatea lor de a investiga cazul în mod corespunzător în viitor.
În asemenea situații, Curtea a constatat că autoritățile moldovene nu și-au îndeplinit obligația de a ancheta acuzațiile grave privind aplicarea de rele tratamente. În consecință, reclamantul poate pretinde în continuare că este victimă a unei încălcări a articolului 3 din Convenție.
Prin urmare, Curtea a constatat o încălcare a articolului 3 sub aspect substanţial şi procedural în privinţa reclamantului.
Curtea i-a acordat reclamantului suma de 40000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.
Concluzie (unanimitate):
- încălcarea articolului 2 din Convenție sub aspect substanţial și procedural;
- încălcarea articolului 3 din Convenție sub aspect substanţial și procedural în privința reclamantului.
© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Cantaragiu v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".
Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă