Oprea și alții v. Republica Moldova și Federația Rusă – 36545/06

Hotărârea din 18.2.2020 [Secţia a II-a] 

 

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecția proprietății

Posesia nestingherită a bunurilor

Obligații pozitive

 

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

 

Obstrucţionarea folosirii terenurilor-proprietate privată a celor 57 de reclamanți de către autorităţile nerecunoscute ale „RMN” – încălcare.

 

 

În fapt

Cei 57 de reclamanți, cetățeni ai Republicii Moldova, locuitori ai s. Molovata-Nouă (raionul Dubăsari) aflat pe malul stâng al râului Nistru, au depus pe 25 august 2006 o cerere în faţa Curții, invocând încălcarea articolului 1 Protocol nr. 1 la Convenție și lipsa unui remediu efectiv, în sensul articolului 13 din Convenție în coroborare cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

La data depunerii cererii, reclamanții erau proprietari ai unor terenuri situate în apropiere, pe care le-au obţinut de la autorităţile Republicii Moldova. Terenurile lor se aflau pe un teritoriu controlat de autorităţile Republicii Moldova, dar care era situat peste un drum care leagă partea de nord de partea de sud a autoproclamatei „RMN”. Drumul era controlat de această din urmă entitate. Reclamanţii îşi câştigau traiul lucrând aceste pământuri. Titlurile de proprietate asupra terenurilor au fost obținute fie prin vânzare-cumpărare, fie prin donație, fie prin moștenire.

Între anii 1992-1998, reclamanții şi-au folosit terenurile fără existenţa vreunei ingerinţe. În 1998, autorităţile „RMN” au instituit puncte de control în vederea monitorizării circuitului produselor agricole pe drumul de „frontieră”, reclamanţii fiind supuşi la diverse forme de hărţuire. De asemenea, aceştia au fost obligaţi să plătească diferite taxe autorităţilor „RMN”, pentru a putea traversa drumul şi ajunge la terenurile pe care trebuiau să le lucreze.

Pe 28 ianuarie 2000, așa-numitul guvern al „RMN” a emis o decizie cu privire la reglementarea relațiilor funciare în raionul Dubăsari, obligându-i pe proprietarii terenurilor în discuţie să semneze un contract de arendă cu administraţia din Dubăsari.

În octombrie 2004, autoritățile „RMN” au declarat că terenurile le aparţin. Reclamanții puteau continua să le lucreze, cu condiția arendării lor de la autoritățile „RMN”.

În februarie 2005, reclamanții au fost împiedicaţi de către autoritățile „RMN” să-şi mai lucreze pământurile. În consecinţă, reclamanţii au susţinut că au suferit pierderi din cauza imposibilităţii lor de a-şi folosi pământurile şi, dat fiind faptul că acestea nu au fost lucrate în anii care au urmat, le-a fost dificil să le aducă în starea lor iniţială.

Potrivit reclamanţilor, aceştia au fost ameninţaţi cu aplicarea amenzilor, a sancţiunilor sau cu arestul de către autoritățile „RMN”, în cazul în care nu ar fi prezentat probe privind încheierea unor contracte de arendă cu administraţia din Dubăsari. Proprietarii terenurilor erau monitorizaţi de către militari ai „RMN”, de grăniceri şi de miliţie, care îi sancţionau pentru orice încercare de a-şi lucra pământurile.

Reclamanții au depus numeroase plângeri la autoritățile locale ale „RMN”, solicitând permisiunea de a-şi lucra pământurile. Plângerile le-au fost respinse, terenurile fiind considerate proprietatea „RMN”.

De asemenea, reclamanții s-au plâns la Procuratura Generală a Republicii Moldova, în vederea pornirii unei cauze penale împotriva persoanelor răspunzătoare de blocarea accesului lor la terenuri.

 

În drept

Curtea a reiterat că principiile generale referitoare la problema competenței de a judeca, în conformitate cu articolul 1 din Convenție, cu privire la actele şi faptele care au loc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au fost prezentate în cauzele Ilașcu şi alții, Catan şi alţii şi Mozer.

Cu referire la Republica Moldova, Curtea a constatat că, în cauza Ilașcu și alții, Catan și alții și Mozer, deși autoritățile moldovenești nu au exercitat un control efectiv asupra regiunii transnistrene, persoanele din acel teritoriu se aflau sub jurisdicția sa. Totuşi, obligația sa în baza articolului 1 din Convenție de a le asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile garantate de aceasta s-a limitat la luarea de măsuri diplomatice, economice, judiciare și de altă natură care țineau de competența sa și erau în conformitate cu dreptul internațional.

Curtea nu a identificat niciun motiv pentru a deosebi această cauză de cauzele menționate mai sus. De altfel, ea a observat că Guvernul Republicii Moldova nu s-a opus aplicării unei abordări similare.

Cu privire la responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit în cauza Ilașcu și alții că Federația Rusă a contribuit atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană în perioada 1991-1992. În virtutea sprijinului militar, economic și politic continuu acordat „RMN", fără de care ultima nu putea supraviețui, responsabilitatea Rusiei este angajată în baza Convenției în privința încălcării drepturilor reclamanților garantate de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție de către Federația Rusă.

 

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1:

Curtea a notat că părţile nu au contestat faptul că terenurile reclamanţilor constituiau bunuri în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.        

Curtea a reiterat că prima şi cea mai importantă condiţie a acestui articol este ca orice ingerinţă a unei autorităţi publice în posesia nestingherită a bunurilor trebuie să fie prevăzută de lege. De asemenea, măsura trebuie să fie proporţională în raport cu scopul urmărit. Totuşi, analiza proporţionalităţii poate fi efectuată odată ce a fost stabilită legalitatea măsurii.

În măsura în care este vizat caracterul legal al ingerinţei, niciun element din acest caz nu i-a permis Curţii să constate că a existat o bază legală pentru ingerinţa în dreptul reclamanţilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

În aceste circumstanţe, Curtea a conchis că ingerinţa nu a fost prevăzută de lege. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Curtea a trebuit să mai stabilească dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a întreprinde măsuri adecvate şi suficiente pentru a garanta dreptul reclamanţilor.

Cu privire la primul aspect al obligaţiei Republicii Moldova, cel de restabilire a controlului asupra teritoriului ocupat de „RMN”, Moldova a întreprins toate măsurile care i-au stat în puteri.

Cu referire la cel de-al doilea aspect al obligaţiei pozitive, cel de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor, Curtea a notat eforturile depuse de autorităţile Republicii Moldova în vederea garantării accesului la terenuri şi a compensării celor afectaţi de restricţiile impuse de „RMN".

Având în vedere materialele cauzei, ea a considerat că Republica Moldova a întreprins măsuri în vederea garantării drepturilor reclamanţilor.

Prin urmare, Curtea a conchis că nu a existat nicio încălcare din partea Republicii Moldova.

Cu privire la responsabilitatea Federaţiei Ruse, Curtea a stabilit că Rusia a exercitat un control efectiv asupra „RMN", pe parcursul perioadei în discuţie. În lumina acestei concluzii şi în conformitate cu jurisprudenţa sa, nu este necesar să se stabilească dacă Rusia a exercitat un control detaliat asupra politicilor şi acţiunilor administraţiei locale subordonate. În virtutea sprijinului ei militar, economic şi politic continuu, fără de care „RMN" nu ar fi supravieţuit, Curtea a constatat răspunderea Rusiei şi încălcarea, de către aceasta, a dreptului reclamanţilor.

 

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1:

Curtea a reiterat că articolul 13 din Convenţie garantează disponibilitatea la nivel naţional a unui remediu prin intermediul căruia poate fi formulată o plângere privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, deşi statelor contractante le este acordată o marjă discreţionară cu privire la modul prin care se conformează la obligaţiile lor în baza acestei prevederi, trebuie să existe un remediu pe plan naţional care să-i permită autorităţii naţionale competente să trateze substanţa unei cereri formulate în baza Convenţiei şi să acorde redresarea necesară.

Întinderea obligaţiei în baza articolului 13 din Convenţie variază în funcţie de natura cererii reclamantului, însă remediul trebuie să fie efectiv, în orice eventualitate, în practică, ca şi în drept, în special în sensul în care exerciţiul acestuia nu trebuie obstrucţionat în mod nejustificat prin actele sau prin omisiunile autorităţilor statale. Totuşi, articolul 13 din Convenţie pretinde disponibilitatea unui remediu în dreptul naţional doar în privinţa plângerilor care pot fi considerate justificabile în termenii Convenţiei.

Curtea a conchis că reclamanţii nu au avut parte de un remediu în privinţa cererii lor formulate în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie. În consecinţă, Curtea a trebuit să decidă dacă încălcarea articolului 13 din Convenţie a putut fi atribuită unuia dintre statele reclamante.

Cu privire la responsabilitatea Republicii Moldova, Curtea a reiterat că remediile pe care statul trebuie să le ofere reclamanţilor constau în a le permite să informeze autorităţile Republicii Moldova despre detaliile situaţiei lor şi să fie informaţi despre diferitele măsuri de ordin juridic şi diplomatic întreprinse de către autorităţi. În cauza Mozer, ea a conchis, între altele, că Moldova a pus la dispoziţia reclamantului proceduri comensurabile cu capacităţile ei limitate de a proteja drepturile reclamantului şi, astfel şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive. În acest caz, Curtea nu a identificat nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. Prin urmare, Republica Moldova nu a încălcat articolul 13 din Convenţie.

Cu privire la responsabilitatea Federaţiei Ruse, în lipsa vreunei susţineri din partea guvernului rus referitoare la remediile disponibile pentru reclamanţi, Curtea a conchis încălcarea articolului 13 din Convenţie de către acest stat.

 

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a articolului 13 din Convenție din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a articolului 13 din Convenție de către Federaţia Rusă.

Curtea le-a acordat reclamanţilor câte 1500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și suma de 4000 EUR în comun, cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Oprea și alții v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă