Graciova v. Republica Moldova – nr.43404/08

Hotărârea din 15.1.2019 [Secţia a II-a]

 

Articolul 6

Proceduri civile

 

Articolul 6 § 1

Accesul la un tribunal

 

Îngrădirea dreptului de acces la un tribunal - încălcare

  

 

Pe 3 septembrie 2008, reclamanta Oxana Graciova, născută în 1977 şi care locuieşte în Chișinău, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, dat fiind faptul că Curtea Supremă de Justiție a declarat recursul inadmisibil, ca fiind depus tardiv, deși aceasta invocă că respectase termenul prevăzut de lege, de două luni.

 

În fapt:

Din 1979, reclamanta a locuit cu părinții într-un apartament din municipiul Chișinău, unde era înregistrată oficial şi avea viza de reşedinţă. În anul 2001, reclamanta plecase în Italia, iar în februarie 2004 părinții săi au decedat. Apartamentul nu fusese privatizat înainte de decesul acestora.

În anul 2005, reclamanta a aflat că, în martie 2004, un ofițer de poliție, D., a inițiat o acțiune în instanță cu privire la constatarea faptului că reclamanta a pierdut dreptul la apartamentul menționat, din motivul că nu locuise în acesta mai mult de șase luni.

Prin hotărârea din 28 aprilie 2004, Judecătoria Centru mun. Chișinău a admis acţiunea, a constatat că D. avea dreptul de a obține o locuință, obligând autoritățile locale să îi acorde lui D. dreptul de a locui în apartamentul în cauză. După intrarea în vigoare a hotărârii, D. a intrat în posesia apartamentului și a bunurilor reclamantei. Ultima nu mai avea acces în apartament şi nici nu putea să-și recupereze bunurile.

La 5 decembrie 2005, reclamanta a solicitat redeschiderea procedurilor judiciare cu anularea hotărârii din 28 aprilie 2004, emisă fără participarea acesteia. Pe 21 martie 2006, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea și a dispus rejudecarea cauzei.

Reexaminând cauza, pe 29 iunie 2007, Judecătoria Centru mun. Chișinău a admis cererea lui D. și a obligat autoritățile locale să-l asigure cu spaţiu locativ, acordându-i dreptul de a locui anume în acel apartament. Pe 15 august 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei, expediindu-i copia deciziei judecătorești pe 31 octombrie 2007.

Pe 22 noiembrie 2007, reclamanta a declarat recurs. În cererea de recurs, aceasta a indicat datele menționate în buletinul de identitate, inclusiv adresa locuinței în litigiu, unde era înregistrată cu viza de reşedinţă, dar a menţionat o altă adresă pentru a primi corespondența. Reclamanta a susținut că nu avea acces la apartamentul ocupat de D. din anul 2004. De asemenea, aceasta a anexat dovada achitării taxei de stat în sumă de 45 MDL (2,70 EUR), echivalentul a 50% din suma achitată de D. la depunerea acțiunii împotriva sa.

Prin scrisoarea din 22 noiembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a restituit recursul acesteia, informând-o că nu poate fi examinat, deoarece nu a achitat integral taxa de stat de 95 MDL (5,70 EUR). Instanţa a solicitat reclamantei să achite o taxă suplimentară de 50 MDL (3 EUR), dar nu a făcut referire la nicio prevedere legală și nici nu a explicat metoda de calcul a sumei. Această scrisoare a fost expediată la adresa apartamentului aflat în litigiu și nu la adresa de corespondenţă indicată de reclamantă în recursul său. Întrucât nu avea acces la apartament, reclamanta nu a primit această scrisoare.

La 14 ianuarie 2008, când reclamanta a aflat despre situație, a achitat taxa de stat restantă solicitată de către Curtea Supremă de Justiție și a depus repetat recursul.

Printr-o hotărâre definitivă din 09 aprilie 2008, Curtea Supremă a declarat recursul reclamantei inadmisibil, ca fiind depus cu omiterea termenului de două luni prevăzut de lege, respectiv cu paisprezece zile  întârziere.

 

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie:

Curtea a reamintit că nu este sarcina sa de a substitui instanțele naţionale. În primul rând, este responsabilitatea autorităților naționale, în special a instanțelor, să interpreteze legislația internă. Rolul său este limitat în a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Acest lucru este valabil în special referitor la interpretarea de către instanțele judecătorești a normelor de procedură, precum și termenul pentru depunerea documentelor sau a înaintării recursurilor (Tejedor García v. Spania, 16 decembrie 1997, rapoartele 1997-VIII, § 31, p. 2796).

Curtea a constatat, de asemenea, că normele care reglementează formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a introduce un recurs au scopul să asigure buna administrare a justiției și să respecte, în special, principiul securității raporturilor juridice. Mai mult, din jurisprudența Curții rezultă că „dreptul la o instanță", al cărui drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut fiind impuse unele limitări acceptate implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece, prin însăși natura acestora, fiind reglementate de stat, beneficiază de o anumită marjă de apreciere în această privință.

Mai mult ca atât, aceste limitări nu pot îngrădi accesul unei persoane într-o asemenea măsură încât dreptul său la o instanță, în esență, să fie afectat; în cele din urmă, nu va fi compatibil cu articolul 6 § 1 din Convenție, doar dacă nu urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (a se vedea, Zubac v. Croația [MC], nr 40160/12, § 78, 05 aprilie 2018, SA Edificaciones martie Gallego, de mai sus, la p. 290, § 34, și Valin Rodríguez v. Spania, nr 47792/99, § 22, 11 octombrie 2001).

În speță, Curtea a reţinut că reclamanta a luat cunoștință cu decizia Curții de Apel Chișinău la data de 31 octombrie 2007, iar pe 22 noiembrie 2007, aceasta a achitat o taxă de stat egală cu 50% din suma achitată de D. în momentul înaintării acțiunii, în conformitate cu articolul 3 din Legea taxei de stat. Curtea a constatat că Curtea Supremă de Justiție a refuzat să examineze recursul reclamantei pentru motivul că nu plătise taxa de stat integral și a solicitat să achite diferenţa de 50 MDL.

Cu privire la acest fapt, Curtea a constatat că, prin scrisoarea din 22 noiembrie 2007, Curtea Supremă a informat reclamanta că nu a achitat integral taxa de stat, dar nu a explicat metoda de calcul utilizată pentru a ajunge la această sumă și nu a făcut nicio referire la vreo prevedere legală privind taxa de stat. Curtea Europeană, de asemenea, a reţinut că Curtea Supremă a informat reclamanta că aceasta poate depune repetat cererea sa de recurs, după înlăturarea neajunsurilor indicate. În cele din urmă, Curtea Supremă a menţionat că recursul trebuie depus în termen de două luni de la data pronunțării deciziei și, în cazul în care trebuie să fie motivată, de la data notificarii scrise a părților privind redactarea deciziei, sub sanctiunea decăderii.

Curtea a notat că scrisoarea Curții Supreme nu a fost expediată la adresa de corespondenţă indicată de către reclamantă, dar la adresa apartamentului în litigiu, la care aceasta nu mai avea acces. Curtea a menționat că, imediat ce reclamanta a luat cunoștință de scrisoarea Curții Supreme din 14 ianuarie 2008, aceasta a întreprins măsurile necesare, achitând taxa de stat revendicată de instanţa supremă și înaintând repetat recursul pentru examinare.

Curtea a considerat că reclamantei i-a fost îngrădit dreptul de a depune repetat cererea de recurs până în ianuarie 2008, din cauza unor circumstanțe care nu depindeau de ea. Prin urmare, Curtea a constatat că reclamanta nu poate fi învinuită de neglijență în acest sens.

Luând în considerare cele expuse, Curtea a stabilit că interpretarea deosebit de riguroasă a regulilor de procedură și a circumstanțelor cauzei de către Curtea Supremă de Justiție a privat reclamanta de dreptul de acces la justiţie (a se vedea, mutatis mutandis, Stone Court Shipping Company, SA, § 42).

Prin urmare, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

 

Curtea nu a considerat necesar să examineze separat alegațiile reclamantei referitor la motivarea insuficientă a deciziei Curții Supreme de Justiție din 9 aprilie 2008, ţinând cont de constatările sale cu referire la articolul 6 § 1 din Convenție.

 

Referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a stabilit că acest capăt de plângere este admisibil, dar nu consideră necesar să se pronunțe asupra fondului plângerii (Brezeanu v. România, nr. 10097/05, § § 27 și 28, 21 iulie 2009).

 

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 1500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

Concluzie: încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (unanimitate).

  

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Graciova v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă