Musa Tarhan v. Turcia - 12055/17

Hotărârea din 23.10.2018 [Secția II]

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Articolul 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1

Liniştita posesie a bunurilor

Proceduri de expropriere în care ambele părți au fost obligate să plătească celeilalte părți o sumă cu titlu de costuri și cheltuieli: încălcare 

În fapt – Autoritățile administrative au decis să exproprieze reclamantul de o proprietate care-i aparținea, evaluând valoarea bunului la aproximativ 800 de lire turcești (TRY). Prin refuzul de a transmite proprietatea sa la acel preț, reclamantul a impus autoritățile administrative să se adreseze în instanțele de judecată. La încheierea procedurilor, Tribunalul districtual a stabilit valoarea compensației pentru exproprierea proprietății reclamantului la aproximativ 2.500 TRY, dar a obligat fiecare parte să plătească celeilalte părți suma de 1500 TRY, cu titlul de cheltuieli pentru reprezentare legală.

În drept – Articolul 1 din Protocolul nr. 1: Aspectul ce urmează a fi stabilit este dacă, și în ce măsură, obligarea reclamantului de a suporta parțial costurile de reprezentare juridică ale părții adverse poate constitui o ingerință în dreptul său la posesia liniştită a bunurilor sale. Suma pe care reclamantul fusese obligat să o plătească pentru cheltuielile de reprezentare a părții adverse i-a redus suma pe care a primit-o drept compensație pentru expropriere, care constituia o “posesie" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamantul a fost parte într-un litigiu cu statul, cu privire la stabilirea valorii compensației pentru expropriere, rezultată dintr-o acţiune a statului întreprinsă în exercitarea funcțiilor sale de autoritate publică. La examinarea aspectului proporționalității, prezenta cauză urma să se distingă de cazurile în care taxele judiciare au fost percepute în contextul unui litigiu privat. Ar părea paradoxal că statul ar trebui să ia cu o mână - prin taxele judiciare - o parte din ceea ce a acordat cu o altă mână. Prin urmare, într-o astfel de situație, diferența legală dintre obligația statului de a plăti o compensație pentru expropriere și obligația părţilor litigante de a plăti taxele judiciare, nu constituia un impediment pentru examinarea în ansamblu a proporționalității ingerinţei contestate.

În timp ce faptul obligării părţii care a pierdut procesul să plătească costurile și cheltuielile de judecată, în special costurile de reprezentare juridică a părții adverse, urmărea un scop legitim și nu era contrar prevederilor Convenției, era dificil de a înțelege cum, în speță, reclamantul era caracterizat ca parte perdantă. În acest sens, valoarea proprietății expropriate a fost evaluată de experții autorității administrative la 843 TRY, pe când Tribunalul districtual a stabilit valoarea compensației pentru expropriere la 2.515 TRY, adică, de trei ori mai mult. Prin urmare, reclamantul era îndreptățit să constrângă autoritățile administrative să se adreseze în instanţa de judecată pentru a determina valoarea compensației. Mai mult, în dosarul cauzei sau în raționamentele instanțelor naționale nu exista nimic care să sugereze că reclamantul a înaintat demersuri excesive în cadrul procedurilor interne sau că comportamentul său a determinat partea adversă să suporte cheltuieli inutile. Mai mult, potrivit legislației privind exproprierea, cuantumul convenit printr-un acord de înţelegere nu putea depăşi valoarea estimativă stabilită de către experții autorităților administrative, care în acest caz a fost de 843 TRY, sumă cu mult sub valoarea proprietății reclamantului. Cu alte cuvinte, reclamantul, în niciun caz, nu putea fi responsabil pentru iniţierea procedurilor judiciare.

În plus, obligațiile financiare impuse celor două părți, prin costuri și cheltuieli, nu s-au exclus una pe alta, întrucât reclamantul nu fusese beneficiarul plății efectuate de către autoritatea administrativă, în acest context. Suma de 1.500 TRY pe care autoritatea publică a fost obligată să o plătească fusese de fapt transmisă avocatului reclamantului și, prin urmare, nu a compensat suma de 1.500 TRY pe care reclamantul a trebuit să o plătească autorităţii.

Era adevărat că, oricum, reclamantul ar fi trebuit să-i plătească avocatului și că Tribunalul districtual, obligând ambele părți să achite o sumă fixă ​​identică, i-a lăsat implicit să plătească costurile reprezentării proprii. Totuşi, o astfel de situație era incompatibilă cu dreptul la posesia liniştită a bunurilor, ceea ce, în cazul de față, a necesitat rambursarea costurilor legale părții care fusese expropriată. Acest lucru a fost justificat de două situaţii: (i) litigiul a apărut ca urmare a unei exproprieri, adică a unei acţiuni care se încadra în prerogativele statului în exercitarea funcțiilor sale de autoritate publică, iar reclamantul nu fusese responsabil pentru inițierea procedurilor; și (ii) costurile în cauză s-au ridicat la 40% din compensația stabilită pentru expropriere, iar eşecul de a-i restitui această sumă ar fi privat reclamantul de o parte substanțială din compensația sa. Curtea nu a exclus posibilitatea că alte argumente pot fi aplicate în anumite situaţii.

În concluzie, obligarea reclamantului de a plăti costul de reprezentare legală a autorității care l-a expropriat, i-a impus o povară excesivă, care a afectat echilibrul just între interesul general al comunității și drepturile fundamentale ale individului.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: constatatarea încălcării a constituit o satisfacție echitabilă suficientă cu privire la orice prejudiciu moral; 400 EUR cu titlu de prejudiciu material.

(Vezi de asemenea Perdigão împotriva Portugaliei [MC], 24768/06, 16 noiembrie 2010, Nota informativă 135; Stankiewicz c. Poloniei, 46917/99, 6 aprilie 2006, Nota informativă 85, Klauz v. Croatia, 28963/10, 18 Iulie 2013 și Cindrić și Beșić c. Croației, 72152/13, 6 septembrie 2016, Nota informativă 199)

 

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".