O.R. şi L.R.v. Republica Moldova – nr. 24129/11

Hotărârea din 30.10.2018 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

 

Impunitatea agenţilor statului care au maltratat tinerii participanţi la protestele din 7 aprilie 2009– încălcare

 

Pe 15 aprilie 2011, reclamantele O.R. şi L.R. au sesizat Curtea, invocând încălcarea articolului 3 din Convenție, dat fiind impunitatea ofițerului A. C., ca urmare a incapacității de a-l urmări penal în temeiul dispozițiilor de drept penal aplicabile; şi că ancheta penală în privinţa lui V.D. și M.T. privind dezbrăcarea lor forțată în fața polițistului de sex masculin V.D., nu a fost una promptă şi efectivă.

 

În fapt:

Reclamantele s-au născut în 1979 și respectiv 1987.

Pe 5 aprilie 2009 au avut loc alegeri generale în Republica Moldova. Pe 6 și 7 aprilie 2009, o mulţime de tineri au protestat pe străzi împotriva presupuselor fraude electorale. Sute de tineri au fost arestați pe 7 aprilie 2009 și ulterior; mulți dintre aceştia au fost maltratați, în timp ce se aflau în arest.

1. Arestarea și presupusele maltratări ale reclamantelor

Pe 7 aprilie 2009, la orele 23.10, reclamantele se întorceau din Chișinău în satul lor de origine, când microbuzul a fost staţionat de nişte bărbați înarmați, care erau mascați. Aceştia au ordonat şoferului să se deplaseze la sediul poliției din Chișinău, unde reclamantele, alături de alți pasageri, au fost obligate să stea cu mâinile la spatele capului.

Reclamantele au fost conduse într-un birou din sediul poliţiei, unde cinci polițiști au documentat reţinerea lor. Reclamantele și alți deținuți au fost obligaţi să stea cu fața la perete și să nu se uite în părţi. Când (N.) s-a uitat lateral, ofițerul A.C. a lovit-o cu capul de perete.

Primei reclamante i s-a cerut să-și identifice poşeta. Potrivit acesteia, A.C. a amenințat că aruncă poşeta în loc să înregistreze toate bunurile din interior. Ulterior a propus să înregistreze doar documentele, telefonul mobil și conținutul portofelului ei. Reclamanta observase că era greşit indicat că reţinerea avuse loc la ora 20.20 și a spus ofițerului. A.C. a amenințat-o cu moartea dacă nu va semna, după care aceasta a semnat procesul-verbal de reţinere. Între timp, mai mulți tineri fusese aliniați la perete și erau loviți periodic dacă încercau să privească în jur. Reclamantele auzeau persoanele din încăperea alăturată care erau bătute, de unde ulterior A. C. a escortat un tânăr.

După ce au semnat procesul-verbal de reţinere, A.C. a însoţit reclamantele, câte una, într-o altă încăpere alăturată. Doi ofițeri erau acolo (V.D., un ofițer de sex masculin, și M.T., un ofițer de sex feminin). V.D. le-a ordonat reclamantelor să se dezbrace. După ce, iniţial, au scos doar o parte din haine, V.D. a strigat la ele să se dezbrace nud. Reclamantele erau impuse să facă aşezări, fiind dezbrăcate complet, în timp ce poliţiştii râdeau. Ușa a rămas parțial deschisă pe tot parcursul procedurii. M.T. ar fi numit prima reclamantă prostituată.

Reclamantele au fost plasate, împreună cu alte cinci deținute, într-o celulă, aflându-se în arest până pe 9 aprilie 2009. Nu le-a fost oferită hrană și nu li s-a permis să contacteze cu nimeni. Pe 7 și 8 aprilie 2009 ofițerii veneau la fiecare trei ore în celula în care erau deţinute reclamantele, pentru a verifica prezența. Persoanele trebuiau să se ridice, cu mâinile la spate.

Pe 9 aprilie 2009, un procuror le-a vizitat în celulă întrebându-le dacă au fost maltratate şi dacă doresc să depună plângeri. Mai mulți polițiști erau prezenţi, ceea ce, potrivit reclamantelor, le-a împiedicat să înainteze plângeri procurorului. Prima reclamantă a cerut permisiunea să facă un apel, acasă, pentru a vedea ce face copilul său, dar procurorul i-a răspuns că cerinţa urmează să fie negociată cu șeful izolatorului de detenţie.

În aceeași zi, la ora 15.30 reclamantele au fost conduse câte una într-o încăpere din sediul poliției, unde un judecător, citind câteva secunde din dosar a decis că ar fi suficient cinci zile de detenție pentru fiecare dintre reclamante. Întregul „proces" nu a durat mai mult de cinci minute.

În aceeași zi, la ora 11.00, reclamantele și alte cinci deținute au fost duse într-o destinație necunoscută, fără a li se explica motivele acestei mutări. Patru ore mai târziu au ajuns la secția de poliție din Drochia, unde au petrecut restul detenției, acestea fiind eliberate la 13 aprilie 2009. După eliberare, reclamantele de frică nu și-au părăsit casele timp de o săptămână.

2. Procedurile împotriva ofițerilor de poliție

Pe 16 aprilie 2009, o agenție de presă din Moldova a transmis un reportaj în care a relatat despre afirmațiile a trei tinere care au fost obligate să se dezbrace nud în fața polițiștilor de sex masculin. Ca urmare, Departamentul de Securitate Internă al Ministerului Afacerilor Interne a efectuat, în aprilie-mai 2009, o investigație internă pentru a verifica afirmațiile date.

Pe 18 mai 2009, un procuror a audiat reclamantele, care au repetat declarațiile date anterior în faţa poliției. Aceste declarații au fost ulterior transmise Procuraturii Generale. Pe 20 mai 2009, au fost transmise la Procuratura Generală şi rezultatele anchetei interne. Se pare că Procuratura Generală nu a luat nicio decizie cu privire la materialele care i-au fost prezentate.

Pe 23 iulie 2009, reclamantele au depus o plângere la Procuratura Generală, în care s-au plâns de aceleaşi acţiuni ilegale ale ofiţerilor de poliţie.

Pe 18 și 20 august 2009, un procuror i-a audiat pe A.C. și V.D., care au declarat că nu au lucrat în noaptea respectivă.

Pe 10 septembrie 2009, procuratura militară a decis să nu pornească urmărirea penală în baza plângerii reclamantelor din 23 iulie 2009 depusă la Procuratura Generală, motivând că lipsesc probe privind săvârşirea infracțiunii. Pe 15 octombrie 2009, avocatul reclamantelor a contestat decizia, care însă a fost respinsă de către un procuror ierarhic superior la 9 noiembrie 2009.

Pe 20 noiembrie 2009, reclamantele au contestat în instanţa de judecată ordonanţele din 10 septembrie și 9 noiembrie 2009.

Pe 19 ianuarie 2010, Judecătoria Rîșcani a admis cererea și a anulat actele contestate.

(b) Proceduri penale împotriva ofițerilor de poliție

Pe 2 februarie 2010 procuratura Chișinău a pornit o anchetă penală privind suspiciunea că ofițerii A.C., V.D. și M.T. au maltratat reclamantele prin intimidare psihologică și forțându-le să se dezbrace în fața persoanelor de sex opus.

(i) procedurile împotriva ofițerilor V.D. și M.T.

Pe 15 martie 2010, procuratura i-a înaintat învinuirea lui V.D. și M.T. privind maltratarea reclamantelor.

Pe 23 aprilie 2010, cauza împotriva lui V.D. și M.T. a fost transmisă pentru examinare la Judecătoria Centru, mun. Chișinău.

Prin sentinţa Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 15 iulie 2011, ofițerii de poliție au fost recunoscuţi vinovați de comiterea infracţiunii de maltratare a reclamantelor, condamnându-i pe V.D. la șase ani de închisoare și pe M.T. la cinci ani de închisoare, pedeapsa fiind suspendată condiționat pentru o perioadă de cinci ani.

Pe 3 mai 2012, Curtea de Apel Chișinău a casat parţial sentinţa în latura pedepsei şi a pronunţat o nouă hotărâre reducând termenul de închisoare lui V.D. la cinci ani, în rest a menținut dispoziţiile sentinţei.

Pe 23 octombrie 2012, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curţii de Apel Chișinău din 3 mai 2012 și a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.

Pe 13 martie 2013, Curtea de Apel Chișinău a casat parţial sentinţa în latura pedepsei şi a pronunţat o nouă hotărâre, prin care a recunoscut vinovăția lui V.D. și M.T. în comiterea infracţiunii imputate, condamnându-i la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani, suspendând condiționat executarea pedepsei pe un termen de probă de cinci ani.

Pe 11 septembrie 2013, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibile recursurile declarate împotriva sentinţei Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 15 iulie 2011 şi deciziei Curţii de Apel Chișinău din 13 martie 2013, motivând că acestea nu îndeplinesc condiţiile legale de conţinut şi sunt vădit neîntemeiate.

(ii) procedurile împotriva ofițerului A.C.

Ancheta penală a fost inițiată la 2 februarie 2010 pe numele celor trei ofițeri de poliție, dar la 16 aprilie 2010 a fost încetată în privinţa lui A.C. Procurorul a constatat că A.C. a depășit în mod clar atribuțiile sale de serviciu, însă reclamantele nu suferise un prejudiciu grav, care s-ar califica drept tortură. Prin urmare, acțiunile sale au fost calificate drept exces de putere în conformitate cu Codul contravențional. Având în vedere că termenul de prescripție de trei luni pentru această infracțiune administrativă expirase deja, A.C. nu a putut fi tras la răspundere. El a continuat să lucreze ca ofițer de poliție pe tot parcursul procedurii.

Pe 22 aprilie 2010, demersul reclamantelor privind anularea ordonanţei din 16 aprilie 2016 a fost respins de către procurorul care a adoptat decizia. Pe 4 iunie 2010, avocatul a solicitat procurorului ierarhic superior să anuleze deciziile din 16 și 22 aprilie 2010, însă cererea fusese respinsă.

Pe 26 iulie 2010, reclamantele au contestat în instanța de judecată deciziile din 16 și 22 aprilie 2010, precum și din 10 iunie 2010. Avocatul a formulat, în esență, aceleași argumente pe care le-a făcut în plângerea adresată procurorului.

Pe 15 octombrie 2010, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Rîșcani, mun. Chişinău a respins contestaţiile reclamantelor ca neîntemeiate.

Instanța a constatat că, în temeiul articolului 287 din Codul de procedură penală, o anchetă penală poate fi reluată doar dacă apar fapte noi sau recent descoperite, sau dacă decizia este afectată de un viciu fundamental.

Având în vedere că procuratura anterior a decis să înceteze urmărirea penală în privinţa lui A.C. și în absența oricăror noi circumstanțe, reluarea urmăririi penale era contrară articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Această decizie fusese definitivă.

În drept:

Cu privire la articolul 3 din Convenţie

Curtea a reţinut că instanțele naționale au constatat deja că psihologic reclamantele au fost supuse la rele tratamente. Curtea nu vede niciun motiv să nu fie de acord cu constatările instanțelor naționale.

(i) cu privire la ancheta inefectivă:

Curtea a reiterat că în contextul investigării presupuselor rele tratamente din partea autorităților, cerința de promptitudine este una implicită.

De asemenea, Curtea a constatat că, în conformitate cu dreptul intern, eșecul de a porni o anchetă penală limitează ulterior eficacitatea acesteia, în ceea ce privește admisibilitate în instanță a oricărei probe obținute (a se vedea, de exemplu, Guțu c. Moldovei, nr. 20289/02, § 61 , 7 iunie 2007, Ipate c. Moldovei, nr. 23750/07, § 63, 21 iunie 2011 și Taraburca, § 57).

Curtea a concluzionat că investigația privind plângerile reclamantelor nu a fost una efectivă (a se vedea, de exemplu, Taraburca v. Republica Moldova, nr. 18919/10, § 59, 6 decembrie 2011, Buhaniuc v. Republica Moldova, nr.56074/10, §§ 43-45, 28 ianuarie 2014).

(ii) cu privire la presupusa impunitate a ofițerilor de poliție:

În opinia Curţii, modul în care autorităţile naţionale au examinat plângerile reclamantelor împotriva lui A.C., şi anume, calificarea acțiunilor lui A.C. drept contravenție administrativă, în pofida gravității acțiunilor acestuia și a faptului neinițierii procedurii contravenționale pe motivul expirării termenului de prescripție, de asemenea, refuzul de a examina contestaţia reclamantelor în vederea prevenirii aplicării unei sancțiuni duble, deși atare pericol nu a existat, au condus la scutirea totală de pedeapsă a polițistului A.C. Drept urmare, A.C. nu doar că fusese absolvit de sancţiunea penală, dar în privinţa acţiunilor acestuia s-a evitat efectuarea unei investigaţii reale. Curtea a notat că o atare situație este incompatibilă cu obligația statului de a preveni impunitatea persoanelor acuzate de tortură şi altor forme de rele tratamente.

Referitor la pretinsa impunitate a polițiștilor V.D. și M.T. Curtea a notat că în pofida concluziei instanțelor naționale care au stabilit că acțiunile polițiștilor V.D. și M.T. au constituit un tratament degradant, acestea le-au aplicat polițiștilor pedeapsa minimă prevăzută de lege, de cinci ani de închisoare, cu suspendare.

În opinia Curții, o astfel de indulgenţă în ceea ce privește stabilirea pedepsei pentru polițiștii învinuiți de comiterea unei infracțiuni deosebit de grave este incompatibilă cu scopul prevenirii comiterii unor astfel de acțiuni de către alţi polițişti în viitor.

Curtea a notat cu îngrijorare că indulgenţa faţă de poliţiştii acuzaţi de acte de maltratare a reclamantelor nu este un caz izolat. Statisticile pentru anii 2011 şi 2012, invocate de către reclamante, şi care nu fusese contestate de către Guvern, sugerau o tendinţă generală a instanţelor naţionale, în perioada de referinţă, să protejeze agenţii statului acuzaţi de rele tratamente de la urmări serioase.

De asemenea, Curtea a subliniat faptul că tardivitatea inițierii unei investigații a condus la nerealizarea unor serii de acțiuni procedurale importante. În consecință, reclamantele au rămas într-o stare de incertitudine cu privire la rezultatul investigării plângerilor sale o perioadă de aproximativ patru ani și jumătate (a se vedea, de exemplu, SZ v. Bulgaria, nr.29263 / 12, § 39, 3 martie 2015).

În consecință, Curtea consideră că modul în care autoritățile naţionale au examinat alegațiile reclamantelor împotriva celor trei polițiști a condus la scutirea de pedeapsă a acestora, fapt care, în principiu, este incompatibil cu interdicţia aplicării relelor tratamente de către angajaţii poliției.

 

În consecință, Curtea a conchis că a fost încălcat articolul 3 din Convenție.

 

Curtea le-a acordat fiecărei reclamante câte 7500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și în comun 1500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea O.R. şi L.R.v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. El constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă