Bobeico şi alţii v. Republica Moldova şi Federaţia Rusă– nr. 30003/04

Hotărârea din 23.10.2018 [Secţia a II-a]

 

Articolul 2 din Protocolul nr. 1 din Convenţie

Dreptul la instruire

 

Impedimentele create în procesul de instruire: încălcare  

 

Pe 16 august 2004, 11 cetăţeni ai Republicii Moldova, Gheorghe Bobeico, Ana Cazacioc, Tatiana Coada, Ilie Gherasim, Alexandru Golan, Constantin Golan, Anastasia Gotca, Alexandru Iorgoglo, Vladimir Iorgoglo, Vera Cebotari şi Maria Ungureanu au sesizat Curtea invocând încălcarea articolului 2 din Protocolul nr.1 la Convenţie, dat fiind închiderea forţată a şcolii de către autorităţile Republicii Moldoveneşti Nistrene (în continuare - „RMN”) şi măsurile de hărţuire şi de intimidare întreprinse de aceste autorităţi, din motivul alegerii de către reclamanţi de a se instrui în limba română.

 

În fapt:

Reclamanţii născuţi în 1993, 1992, 1992, 1994, 1993, 1993, 1995, 1993, 1996, 1994, respectiv 1951 locuiesc în Tighina (Bender). Reclamanţii, erau elevi ai şcolii-internat pentru copiii orfani şi cei aflaţi în custodia statului, dar şi directorul şcolii care era şi reprezentantul lor legal. Şcoala era înregistrată la Ministerul Educaţiei a Republicii Moldova, folosea grafia latină şi programul de studii aprobat de către Minister.

Potrivit articolului 12 din „Constituţia” RMN, limbile oficiale de circulaţie în RMN sunt „moldoveneasca”, rusa şi ucraineana. Articolul 6 din „Legea RMN cu privire la limbi”, care a fost adoptată la 8 septembrie 1992, prevede că, în toate circumstanţele, „moldoveneasca” trebuie să fie scrisă cu grafie chirilică. „Legea” prevede în continuare că utilizarea alfabetului latin ar putea constitui o contravenţie.

Pe 18 august 1994 autorităţile „RMN” au interzis utilizarea alfabetului latin în şcoli. Printr-o decizie din 21 mai 1999, „RMN” a ordonat că toate şcolile ce aparţin „statelor străine” şi care funcţionează pe teritoriul „său” trebuie să se înregistreze la autorităţile „RMN”, în caz contrar acestea nu vor fi recunoscute şi vor fi lipsite de drepturile sale. Înregistrarea presupunea că școlile trebuiau să urmeze programa școlară a „RMN", să folosească alfabetul chirilic și să învețe istoria aşa cum o interpretează autoritățile din „RMN".

Mai multe detalii despre contextul general al faptelor cauzei sunt descrise în hotărârea Curții în cauza Catan și alții împotriva Republicii Moldova și Federaţiei Ruse.

Pe 4 iunie 2004, conducerea școlii a fost informată că administrația orașului Bender a anulat contractele de servicii comunale, dat fiind că școala nu a fost înregistrată la autoritățile din „RMN". Totuşi, școala a primit un nou termen, până la 27 iunie 2004, pentru a depune la autoritățile din „RMN" documente în vederea obținerii înregistrării.

Conducerea școlii nu a respectat cerinţa și la 27 iunie 2004 clădirea fusese deconectată de la alimentarea cu apă.

Pe 30 iunie 2004, administrația orașului Bender a solicitat școlii prezentarea, până la 1 iulie 2004, a documentelor care atestă statutul său legal, dreptul de uz al clădirii și a serviciilor comunale, precum și contul său bancar.

Pe 5 iulie 2004 școala fusese deconectată de la furnizarea energiei electrice.

Pe 15 iulie 2004, administrația orașului Bender a emis o decizie formală cu privire la închiderea școlii, din motiv că activa fără înregistrare și fără licență.

Pe 26 iulie 2004, seara, persoane neidentificate și aproximativ treizeci de ofițeri militari „RMN", acționând în numele administrației orașului Bender, au sigilat clădirea școlii și au interzis accesul în zonă. Forțele ruse de menținere a păcii fiind prezente, nu au intervenit. În ziua următoare, copiii și profesorii au intrat cu forța în dormitorul școlii, ocupând spaţiile inclusiv şi la momentul depunerii cererii.

Pe 27 iulie 2004, conducerea școlii a transmis un fax președintelui Federației Ruse, în care s-a plâns cu privire la acţiunile autorităților „RMN", care afecta 300 de copii și despre inacțiunea pacificatorilor ruși pe data de 26 iulie 2004.

Pe 4 august 2004, școala primise un nou termen-limită, până la 15 august 2004, pentru a se înregistra la autoritățile „RMN", în caz contrar copiii riscau să fie transferați forţat la o şcoală-internat pentru copii cu dizabilități din Transnistria. Pe 11 august 2004, autoritățile „RMN" au sugerat conducerii școlii că copiii ar fi mai în siguranţă dacă vor fi transferați la grădinița nr. 10 din Bender, unde erau condiții adecvate de trai.

Școala a fost debranşată de la toate utilităţile, iar conducerii i s-a refuzat accesul la bucătăria sau depozitele școlii. În perioada 27 iulie - 10 august 2004, autoritățile moldovenești au asigurat copii cu alimente și apă, care erau aduse la intrarea în orașul Bender, de unde misiunea OSCE le transporta până la școală. Începând cu data de 11 august 2004, angajaților OSCE nu li s-a mai permis să livreze alimente și apă decât decât o dată pe zi.

Pe 21 august 2004, administrația școlii a solicitat Ambasadei Rusiei la Chișinău să intervină pentru a remedia situația copiilor privaţi de apă, electricitate și hrană.

 

În drept:

Curtea a observat că principiile generale referitoare la problema competenţei jurisdicţionale, în conformitate cu articolul 1 din Convenție, cu privire la actele şi faptele care au loc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au fost prezentate în cauzele Ilașcu şi alţii, Catan şi alţii şi, în Mozer.

Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan şi Mozer s-a constatat că, deşi Republica Moldova nu exercită un control efectiv asupra regiunii transnistrene, ea rămâne statul de jurisdicţie al persoanelor aflate pe teritoriul ei. Totuși, obligația în baza articolului 1 din Convenție de a le asigura tuturor persoanelor care se află sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile existente în Convenție fusese una limitată. Obligaţiile Republicii Moldova în conformitate cu articolul 1 din Convenția constituie obligaţii pozitive.

Curtea nu a reţinut nici un motiv pentru a distinge cazul de față de cazurile menţionate mai sus. Prin urmare, s-a constatat că Republica Moldova are competenţă în sensul articolului 1 din Convenție, însă responsabilitatea pentru faptele de care s-au plâns reclamanţii trebuie evaluate în lumina obligaţiilor pozitive menţionate mai sus.

În partea referitoare la Federaţia Rusă, Curtea a constatat în cauza Ilașcu şi alţii că Rusia a contribuit atât militar, cât şi politic la crearea unui regim separatist în Transnistria, în 1991-1992. Astfel, Curtea a notat că Federaţia Rusă exercită controlul efectiv asupra „RMN”, care este susţinută militar, economic şi politic, şi care nu poate supravieţui altfel, circumstanţe în care intervine răspunderea Rusiei în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor reclamantului. Prin urmare, reclamanții în prezenta cauză au intrat în jurisdicția Federației Ruse, în temeiul articolului 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie:

Curtea a declarat inadmisibilă ratione personae plângerea ultimului reclamant, a directorului școlii care este şi reprezentantul legal al celorlalți reclamanți, în conformitate cu articolul 35 § 3 (a) din Convenție, și admisibilă în privința celor 10 elevi.

Principiile generale cu privire la articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție au fost rezumate în cauza Catan.

Curtea a notat că această cauză nu se deosebește de cauza Catan, iar evenimentele în ambele spețe au avut loc în aceeași perioadă.

În cauza Catan, Curtea a susţinut că închiderea forţată a şcolilor, în baza „Legii privind limbile a „RMN”“ şi măsurile ulterioare de hârţuire au reprezentat ingerinţe în drepturile elevilor reclamanţi, de acces la instituţiile de învăţământ existente în perioada respectivă de timp şi de a fi instruiţi în limba lor naţională. Suplimentar, Curtea a considerat că aceste măsuri reprezintă o ingerinţă în drepturile părinţilor reclamanţi de a asigura educaţia şi instruirea copiilor lor în conformitate cu convingerile lor filosofice.

În prezenta cauză, ca şi în Catan, reclamanţii au fost puşi într-o poziţie neplăcută de a fi nevoiţi să aleagă, pe de o parte, dintre posibilitatea de a-şi trimite copiii la şcolile unde ei trebuiau să facă faţă dezavantajului ca copiii lor să urmeze învăţământul secundar în limba şi grafia pe care ei o considerau artificială şi care nu este recunoscută nicăieri în lume, cu folosirea materialelor didactice elaborate în perioada sovietică sau, în mod alternativ, să fie supuşi hărţuirii şi intimidării.

Curtea a notat că, nu existau probe care să sugereze faptul că măsurile luate de către autorităţile „RMN” în privința acestor şcoli au urmărit un scop legitim.

Cu referire la responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că aceasta a exercitat un control efectiv asupra teritoriului „RMN” în perioada relevantă în speță. Având în vedere această concluzie, şi conform jurisprudenţei Curţii, nu este necesar să se determine dacă Rusia exercita un control efectiv asupra politicilor şi acţiunilor administraţiei locale subordonate. Având în vedere susţinerea militară, economică şi politică a RMN în mod continuu, fără de care aceasta nu ar fi putut supravieţui, răspunderea Rusiei este angajată în temeiul Convenţiei ca urmare a încălcării drepturilor reclamanţilor.

Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea dreptului reclamanților la instruire garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de către Federația Rusă.

 

Curtea a notat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive ce îi reveneau în temeiul Convenției.

 

Curtea a considerat că nu este necesar să examineze separat plângerile reclamanților în baza Articolelor 8 și 13 din Convenție.

Concluzie (unanimitate):

 - nicio încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din partea Federaţiei Ruse.

 

Curtea a acordat primilor zece reclamanţi a câte 6000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi în comun 4000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.

  

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Bobeico şi alţii v. Republica Moldova şi Federaţia Rusă de pe site-ul hudoc. El constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă