Pojatina v. Croaţia - 18568/12

Hotărârea din 4.10.2018 [Secția I]

Articolul 8

Articolul 8-1

Respectarea vieții private

Legislația care împiedică specialiştii din sănătate să asiste nașterile la domiciliu: nicio încălcare

În fapt – Reclamanta a născut la domiciliu fiind asistată de către o moașă din străinătate. Ea s-a plâns că legea croată descurajează specialiştii din domeniul sănătății să asiste nașterile la domiciliu, încălcându-i astfel dreptul la viață privată.

În drept - Articolul 8: Chestiunile legate de naștere, inclusiv alegerea locului nașterii, au fost fundamental legate de viața privată ale femeii și au intrat în domeniul de aplicare al acestui concept în sensul articolului 8. Sistemul juridic croat, ca atare, nu interzicea nașterea la domiciliu. Nu erau prevederi legale în legislaţia naţională care incriminau faptele femeii care a decis să dea naștere în acest mod și nimeni nu a fost niciodată pedepsit pentru un astfel de fapt. Mai mult, nici un lucrător medical, inclusiv moașa din străinătate care a asistat reclamanta, nu fusese urmărită penal într-o cauză penală sau sancționată pentru asistarea la nașterea la domiciliu. Curtea a admis că ar fi existat unele dubii cu privire la faptul dacă un regim al nașterilor asistate la domiciliu a fost creat și a invitat autoritățile să consolideze legislația relevantă, astfel încât chestiunea să fie reglementată în mod expres și clar. Totuşi, reclamanta fusese informată de către autorități, în timp ce era încă însărcinată, că legislația internă relevantă nu permitea specialiştilor din domeniul sănătății, inclusiv moașelor, să asiste la nașterea planificată la domiciliu. Prin urmare, Curtea a acceptat că ingerinţa litigioasă era previzibilă pentru reclamantă și a fost în conformitate cu legea.

Ingerința a servit scopului legitim de protecție a sănătății și drepturilor altora. Întrebarea era dacă ingerința a fost necesară într-o societate democratică.

Riscurile pentru mame și nou-născuți erau mai mari în cazul nașterilor la domiciliu decât în cazul nașterilor în maternităţi, care erau echipate complet şi în mod adecvat din punct de vedere tehnic și material. Chiar dacă o sarcină a evoluat fără complicații și, prin urmare, putea fi considerată o sarcină „cu risc scăzut”, puteau apărea dificultăți neașteptate în timpul naşterii, ceea ce ar fi necesitat imediat o intervenție medicală de specialitate, cum ar fi o operație de cezariană sau o asistență specială pentru nou-născuți. Deși era la latitudinea statului respondent să permită nașterea planificată la domiciliu, aceasta nu era o cerință în baza Convenției. Referitor la această chestiune, încă mai există o mare discrepanță între sistemele juridice ale statelor contractante.

În ultimii ani, în maternități au fost întreprinse diferite inițiative pentru a se asigura că dorințele viitoarelor mame sunt respectate, totuși, preocupările reclamantei în această privință nu puteau fi ignorate atunci când se analiza dacă autoritățile au realizat un echilibru corect între interesele concurente în cauză.

Potrivit legislației interne exista o cerinţă care obliga femeile care nășteau la domiciliu să prezinte documente medicale pentru a dovedi calitatea sa de mamă. O astfel de cerință era de înțeles, fiind îndreptată în mod clar pentru evitarea posibilelor abuzuri în situații în care nu exista nicio informație oficială cu privire la nașterea copilului sau despre părinții săi biologici. Plângerea reclamantei, că ea și copilul ei fusese privați de îngrijiri postnatale, erau nefondate și, în orice caz, era de necontestat faptul că, în cele din urmă au primit îngrijiri medicale după naștere. De vreme ce reclamanta s-a plâns că femeile care au născut la domiciliu au întâmpinat dificultăți în înregistrarea copiilor lor în registrele de stat, Curtea a constatat că copilul ei s-a născut la 15 februarie 2012 și că aceasta a reușit să înregistreze nașterea la 23 februarie 2012.

Ingerința în dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private nu a fost disproporționată.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

(Vezi, de asemenea, Dubská și Krejzová v. Cehia [MC], 28859/11 și 28473/12, 15 noiembrie 2016, Nota informativă 201)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".