Adıgüzel v. Turcia - 7442/08

Decizia din 6.2.2018 [Secția a II-a]

Articolul 4

Articolul 4-2

Muncă obligatorie

Muncă forțată

Munca unui funcționar medical, în afara orelor regulamentare, fără o compensație pecuniară timp de aproximativ zece ani: inadmisibilă

În fapt – Reclamantul era un funcționar public care lucra pentru municipalitate în calitate de specialist în medicina muncii și de medic legist. Printre sarcinile sale cotidiene figura întocmirea de permise de înhumare necesare pentru completarea unei serii de acte referitoare la constatarea deceselor. El a executat aceste operațiuni de 769 de ori între 1993 și 2003, în afara orelor de muncă regulamentare, uneori în timpul nopții sau al sărbătorilor legale ori în concediu. El nu a fost remunerat niciodată pentru aceste activități și nici nu a obținut rambursarea costurilor aferente. Jurisdicțiile administrative i-au respins cererea de acordare a compensațiilor pecuniare pentru orele de muncă suplimentare efectuate.

În drept – Articolul 4: Serviciile municipale responsabile de eliberarea permiselor de înhumare în discuție pot fi încadrate în noțiunea de «muncă», în sensul articolului 4 § 2 din Convenție, având în vedere faptul că exclusiv lipsa unei compensații pentru prestarea acestora stă la baza prezentului litigiu.

Odată cu ocuparea postului de medic în cadrul municipalității, reclamantul a știut, cu siguranță, că statutul său îi cerea să intervină în eventualitatea unui deces, pentru a întocmi permisul de înhumare necesar. De vreme ce decesele puteau surveni oricând, reclamantul nu putea ignora faptul că putea fi apelat să intervină în afara orelor de muncă, în timpul nopții sau în timpul week-end-urilor; este vorba despre continuitatea acestui serviciu și despre interesul general.

Așadar, situația viza acceptarea unui statut particular care guverna activitatea specialiștilor în medicina muncii angajați de către municipalități și, dacă este adevărat că prin el însuși, un asemenea consimțământ prealabil nu este decisiv, prin aceptarea acestei funcții reclamantul trebuia să știe că putea fi apelat să o exercite în afara orelor de muncă regulamentare și fără a fi remunerat.

Mai mult, dacă nicio normă nu permitea plata către reclamant a unei compensații pecuniare (fapt pe care nu putea pretinde că l-a ignorat), la fel de adevărat este că legea îi acorda dreptul de a cere o zi liberă pentru fiecare opt ore suplimentare de muncă. Probabil că reclamantul nu a solicitat niciodată acordarea acestui beneficiu și nici nu a demonstrat cum a fost împiedicat să o facă.

Având în vedere cele menționate, serviciile suplimentare în cauză nu au constituit o muncă «forțată sau obligatorie» impusă reclamantului împotriva voinței sale. De vreme ce nu a dorit să beneficieze de zilele compensatorii, el nu poate pretinde că a fost supus unei sarcini disproporționate. În aceste circumstanțe, riscul ca reclamantul să fie supus unor rețineri din salariu sau chiar unei concedieri dacă ar fi refuzat să presteze serviciile amintite mai sus nu a fost suficient pentru a se conchide că această muncă i-a fost «impusă (...) sub amenințarea aplicării vreunei pedepse», în sensul jurisprudenței Curții.

Faptele invocate în speță nu se încadrează în câmpul de aplicare al articolului 4 și, în consecință, nici în cel al articolului 14 coroborat cu articolul 4.

Concluzie: inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae).

(Vezi, de asemenea, fișa tematică Sclavia, servitutea și munca forțată)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.