Aydoğan și Dara Radyo Televizyon Yayıncılık Anonim Şirketi v. Turcia - 12261/06

Hotărârea din 13.2.2018 [Secția a II-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Libertatea de a comunica informații

Controlul jurisdicțional insuficient pentru contrabalansarea secretizării motivelor de refuz al unei acreditări de securitate pentru posibilitatea de a emite: încălcare

În fapt – Reclamanții sunt o societate de radioteleviziune și președintele ei. În 2000, societatea a cerut o acreditare de securitate națională (prealabilă obținerii unei autorizații de difuzare). Ca urmare a unei anchete de securitate, biroul Prim-ministrului a stabilit condiția ca trei membri ai consiliului său de administrare (al primei reclamante) să fie înlocuiți, fără o altă explicație. Tribunalului administrativ i s-a cerut să administreze rezultatele secrete ale anchetei de securitate, însă a respins recursul reclamanților, fără a-i notifica. În lipsa unei acreditări de securitate necesară, Consiliul superior al radio-televiziunii (RTÜK) a refuzat să elibereze autorizația de emisie.

Articolul 10: Sarcina Curții a constat aici în a verifica: i) dacă autoritățile administrative au stabilit în mod convingător și dacă s-au bazat pe motive pertinente și suficiente în refuzul acreditării de securitate cerute pentru obținerea unei licențe de emisie audiovizuală; ii) dacă reclamanții au beneficiat de garanții adecvate în procedurile naționale.

Totuși, hotărârea tribunalului administrativ nu conținea nicio apreciere referitoare la fondul problemei în discuție, pentru că se bazase pe documente care nu le fuseseră comunicate reclamanților, decât sub formă de sinteză.

Atunci când preocupările statului referitoare la securitate conduc la o restrângere a anumitor drepturi procedurale, trebuie să se verifice dacă procedura acordă, cu toate acestea, garanții adecvate (vezi Regner v. Republica Cehă [MC], 35289/11, 19 septembrie 2017, Nota informativă 210, unde Curtea a conchis lipsa vreunei încălcări a articolului 6 § 1 în privința imposibilității de a lua cunoștință de un element probatoriu determinant calificat drept confidențial, în cadrul unui litigiu administrativ, considerând că acest atac la principiile contradictorialității și egalității armelor a fost compensat în mod suficient prin alți factori).

Totuși, contrar situației din cazul Regner, motivele hotărârilor pronunțate nu au demonstrat aici că tribunalele au examinat: i) dacă documentele și informațiile invocate de către administrație erau confidențiale cu adevărat; ii) dacă se putea considera în mod rezonabil că cele trei persoane vizate prezentau riscuri pentru securitatea națională; și iii) dacă motivele invocate de administrație nu puteau fi comunicate către reclamanți, chiar dacă numai într-o formă sumară.

Deși putea fi considerat un pas pozitiv, abordarea tribunalului față de administrație în vederea obținerii documentelor confidențiale nu a schimbat faptul că motivul principal al refuzului în discuție a rămas complet necunoscut pentru reclamanți, fapt care i-a împiedicat pe aceștia în mod definitiv să-și formuleze apărarea necesară. Astfel – din nou spre deosebire de cazul Regner –, nu a fost oferit niciun răspuns pentru argumentarea lor potrivit căreia cei trei membri a căror înlocuire o cerea administrația erau vizați din cauza apartenenței lor la o asociație de apărare a drepturilor omului.

Presupunând că exigențele de securitate națională puteau preveni transmiterea către reclamanți a anumitor informații sensibile, tribunalul administrativ nu pare să fi întreprins vreo măsură susceptibilă să acopere lipsa totală a motivării deciziei de respingere în discuție și imposibilitatea completă de acces a reclamanților la datele subiacente. Nici Consiliul de Stat, adică instanța de casație în materie de contencios administrativ, nu a putut acoperi această lacună.

În lipsa confruntării veridicității observațiilor transmise cu observațiile eventuale ale reclamanților, jurisdicțiile naționale nu și-au putut realiza: i) nici sarcina lor de punere în balanță a diferitelor interese în discuție; ii) nici obligația lor de a preveni orice abuz din partea administrației. Cel puțin, nu au arătat cum au făcut-o.

Aceleași lacune au împiedicat, de asemenea, Curtea să-și exercite în mod efectiv controlul european, de vreme ce nici ea nu a cunoscut care era motivul principal al restricției impuse libertății de exprimare și de informare a reclamanților, nici posibila modalitate în care și-au îndeplinit rolul tribunalele naționale.

Pe scurt, controlul judiciar al măsurii în discuție nu a fost unul suficient.

Concluzie: încălcare (unanimitate)

Articolul 41: 1 500 EUR pentru prejudiciul moral; capătul de cerere pentru acordarea prejudiciului material – respins.

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.