Hotărârea din 24.1.2017 [Secţia a IV-a]

Articolul 7

Articolul 7-1

Pedeapsă mai dură

Nulla poena sine lege

Contopirea pedepselor în cazul reclamantului: încălcare

În fapt – Reclamantul fusese condamnat prin hotărâri separate pentru comiterea a trei infracţiuni separate la pedepse de cinci luni, patru ani şi, respectiv, treizeci de ani de închisoare. În consecinţă, reclamantul a cerut, în faţa Curţii de district, în baza articolului 53 § 2 (2) din Codul penal din  2008, contopirea pedepselor. Această prevedere stabilea că rezultatul contopirii pedepselor trebuia să depăşească fiecare pedeapsă în parte, însă nu trebuia să exceadă totalului pedepselor sau pedeapsa închisorii de douăzeci de ani. Având în vedere faptul că legislativul nu a urmărit să adopte legi care le permit infractorilor condamnaţi la pedeapsa închisorii de treizeci de ani pentru o anumită infracţiune să beneficieze de pe urma unei condamnări generale mai mici cu zece ani decât pedepsele adunate, Curtea de district a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii de treizeci de ani, ca urmare a contopirii celor trei pedepse la care fusese condamnat reclamantul. În procedurile din faţa Curţii, reclamantul s-a plâns că pedeapsa generală care i-a fost impusă a încălcat articolul 7 din Convenţie.

În drept – Articolul 7: Prevederile legale relevante pe care le-au invocat tribunalele naţionale ofereau o bază juridică deficitară pentru stabilirea pedepsei. În special aplicarea formulării din Codul penal din 2008 la situaţia reclamantului a condus la rezultate contradictorii. De vreme ce, potrivit formulării acelei prevederi, reclamantul nu trebuia să fi fost condamnat, ca urmare a contopirii pedepselor, la o pedeapsă mai mare de douăzeci de ani, pedeapsa generală trebuia să depăşească fiecare pedeapsă aparte, una dintre care presupunea, în cazul reclamantului, executarea a treizeci de ani de închisoare. Singura modalitate pentru asigurarea respectării principiului potrivit căruia doar legea poate defini o infracţiune şi prescrie o pedeapsă, precum şi de a diminua efectele unei legi imprevizibile în acest caz de către tribunalele naţionale ar fi fost să se interpreteze prevederile deficitare în mod restrictiv, adică în favoarea reclamantului.

Prevederea relevantă putea fi aplicată în cazul reclamantului fie prin ignorarea limitei inferioare, care cerea ca pedeapsa generală să depăşească fiecare pedeapsă aparte, fie prin ignorarea limitei superioare, care stabilea că pedeapsa generală nu trebuia să depăşească limita maximă de douăzeci de ani prevăzută expres de legislaţie. Tribunalele naţionale au interpretat prevederea deficitară făcând apel la anumite reguli de interpretare şi au conchis că aceasta ar trebui înţeleasă ca stabilind o pedeapsă de treizeci de ani, în ciuda faptului că pedeapsa rezultantă era mai dură decât maximul prevăzut în mod explicit şi că, având în vedere formularea actuală a prevederii, ea era în mod clar în detrimentul reclamantului.

Prin urmare şi date fiind considerentele de mai sus, tribunalele naţionale au eşuat să asigure respectarea principiului legalităţii stabilit de articolul 7 din Convenţie. Pedeapsa generală aplicată în cazul reclamantului a încălcat principiul potrivit căruia doar legea poate stabili o pedeapsă şi principiul retroactivităţii legii penale mai blânde.

Concluzie: încălcare (şase voturi la unu).

Articolul 41: Stabilirea unei încălcări a constituit în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.

 

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Koprivnikar v. Slovenia de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.