Apcov v. Republica Moldova şi Federaţia Rusă– nr. 13463/07

Hotărârea din 30.5.2017 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

 

Articolul 5 § 1

Dreptul la libertate și la siguranță

 

Articolul 6 § 1

Dreptul la un proces echitabil

 

În fapt:

La 26 martie 2007, reclamantul dl Sergiu Apcov, a sesizat Curtea invocând încălcarea articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1 din Convenție. DlApcov este născut în anul 1982 şi locuiește în oraşul Tiraspol. Reclamantul s-a plâns, în special, de arestarea şi detenţia sale ilegale, de lipsa acordării asistenţei medicale necesare, de condiţiile inumane de detenţie şi de lipsa unui proces echitabil.

La 21 ianuarie 2015, reclamantul a fost reţinut de către autorităţile din autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană („RMN”) fiind bănuit de comiterea unui jaf. El s-a aflat în arest preventiv până la 8 iulie 2005, când a fost eliberat pe cauțiune. A fost deţinut în condiţii precare, împreună cu persoane infectate cu virusul HIV şi supus la rele-tratamente. Acesta a susținut că doctorul l-a infectat cu virusul HIV, după ce a utilizat aceiaşi seringă în cazul tuturor deținuților.

În cursul procedurilor penale, la doi ani și jumătate după comiterea jafului, victima a fost rugată să recunoască reclamantul uitându-se la câteva fotografii. Reclamantul a susținut lipsa garanțiilor procedurale, sugerând că anchetatorul i-a arătat victimei imaginea pe care ar trebui să o aleagă. Totodată, alibiul reclamantului referitor la faptul că fusese plecat din „RMN” la data comiterii infracțiunii a fost respins fără nicio cercetare. Potrivit reclamantului, în momentul comiterii infracțiunii, el se afla în Moscova. Acesta obţinuse o scrisoare de la angajatorul său care confirma că, în ziua comiterii infracțiunii, reclamantul fusese la serviciu. Totuşi, anchetatorii au confiscat originalul scrisorii în timpul efectuării percheziţiei la domiciliul părinților săi, ca mai târziu scrisoarea să dispară. Instanțele de judecată au refuzat să accepte copia scrisorii ca probă și/sau să verifice informațiile conținute în aceasta.

La 29 august 2006, Judecătoria Tiraspol l-a recunoscut vinovat conform acuzației înaintate și l-a condamnat la șapte ani de închisoare. Reclamantul a fost plasat în vederea executării pedepsei în penitenciarul Tiraspol nr. 2, unde condițiile erau unele precare. Celula sa era supraaglomerată, acesta nu beneficia de plimbări zilnice, condițiile materiale erau precare, lipsea energia electrică, uneori timp de câteva zile, fiind nevoit să împartă spațiul cu deținuți care sufereau de boli contagioase. Mâncarea era de calitate rea, prin urmare, deținuții contau pe produsele alimentare primite de la rudele lor. Potrivit reclamantului, el solicitase de mai multe ori acordarea asistenţei medicale în legătură cu diagnosticul său HIV, dar solicitările i-au fost ignorate. Deoarece penitenciarul nu avea un stomatolog, în situațiile de urgență deținuții erau nevoiţi să-și scoată dinții unii altora. Reclamantului i-a fost scos astfel un molar.

La 26 septembrie 2006, Curtea Supremă a „RMN” a respins recursul reclamantului.

La o dată nespecificată, când sentinţa devenise definitivă, mama reclamantului a angajat un avocat pentru formularea unei cereri în adresa Curții. Ulterior, aceasta l-a vizitat pe reclamant pentru a obține semnătura pe formularul de cerere, însă gardienii le-au interzis acest fapt, motivând că cererea nu era întocmită în limba rusă și că trebuia să fie autorizată mai întâi de autoritățile penitenciare. Totuşi, ceasta a obținut apoi formularul de cerere semnat de către reclamant. La 24 aprilie 2012, reclamantul a fost eliberat din detenție.

Din materialele dosarului și din declarațiile părților rezultă că reclamantul nu a informat autoritățile din Republica Moldova despre detenția sa din „RMN” sau despre procedurile penale inițiate împotriva sa.

În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns în baza articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1 din Convenţie.

 

În drept:

Curtea a observat că principiile generale referitoare la problema de jurisdicție prevăzută de articolul 1 din Convenție cu privire la acțiunile din stânga Nistrului au fost stabilite anterior în cauzele Ilașcu ș.a., Catan ș.a., Mozer v. Moldova, în care s-a menționat faptul că Republica Moldova nu deține controlul efectiv în regiunea transnistreană. Republica Moldova este teritoriul în care persoanele din acesta se află sub jurisdicția sa. Totuși, obligația de a le asigura tuturor persoanelor din jurisdicția sa drepturile și libertățile stabilite în Convenție se limita la luarea măsurilor diplomatice, economice, judiciare și de altă natură și în conformitate cu dreptul internațional. Obligațiile Moldovei în baza articolului 1 din Convenție erau considerate obligații pozitive. Astfel, Curtea nu a identificat vreun motiv pentru care să distingă prezenta cauză de cauzele menționate anterior. Mai mult, Curtea a observat deja în cauza Ilașcu ș. a. faptul că Federația Rusă a contribuit atât militar cât și politic la crearea regimului separatist în Transnistria în anii 1991-1992. Prin urmare, această cauză conduce la concluzia existenței jurisdicției Federației Ruse, în conformitate cu articolul 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenţie:

Curtea a reiterat că statul trebuie să se asigure că persoana este deţinută în condiţii compatibile cu respectul datorat demnității umane, că modul şi metoda de executare a măsurii de privare de libertate nu supun deţinutul la suferinţe care depăşesc nivelul inevitabil şi inerent detenţiei, având în vedere condițiile efective din penitenciar, şi că sănătatea şi bunăstarea lui sunt protejate în mod corespunzător. În majoritatea cazurilor privind detenţia persoanelor bolnave, Curtea a examinat dacă reclamantul a primit sau nu asistenţă medicală adecvată în penitenciar. Curtea a reiterat în această privinţă faptul că, deşi articolul 3 din Convenţie nu îndreptăţeşte eliberarea unui deținut „din motive de compasiune”, ea a interpretat întotdeauna cerinţa de a asigura sănătatea și bunăstarea detinuţilor ca fiind o obligaţie a statului care trebuie să asigure deţinuţii cu asistenţă medicală necesară. În prezenta cauză, Curtea a notat că reclamantul era diagnisticat cu HIV şi că avea nevoie de tratament medical. De asemenea, Curtea a reţinut că, la un anumit moment, reclamantul avea nevoie urgentă de tratament dentar, care însă nu i-a fost acordat. Curtea a considerat că asistenţa medicală acordată reclamantului nu a fost suficientă.

Din materialele cauzei, Curtea a stabilit că lipsa de îngrijiri medicale adecvate şi condiţiile detenţiei reclamantului au reprezentat un tratament inuman şi degradant, în sensul articolului 3 din Convenţie.

Cu privire la încălcarea articolelor 5 § 1 şi 6 § 1 din Convenţie:

Curtea a reiterat că este bine stabilit în jurisprudenţa articolului 5 § 1 faptul că privarea de libertate nu se bazează doar pe excepțiile enumerate în sub-paragrafele (a)-(f). Ea trebuie să fie și „legală”. În cazul în care se pune problema „legalității” detenției, inclusiv cea a respectării „procedurii prevăzute de lege”, Convenția se referă, în esență, la dreptul național și stabilește obligația respectării normelor de drept material și procedural din dreptul intern. În principiu, este necesar ca orice arest sau detenție să aibă un temei juridic în dreptul intern. Convenția are în vedere și calitatea legii, cerând conformitatea cu principiul preeminenței dreptului, un concept inerent tuturor articolelor Convenției.

Curtea a reiterat că, în cauza Mozer, acesta a considerat că sistemul judiciar al „RMN” nu era un sistem care să reflecte o tradiție juridică compatibilă cu Convenția. Din acest motiv, ea a subliniat că instanțele din „RMN”, ca oricare autoritate a „RMN” nu puteau dispune arestarea sau detenția „legală” a reclamantului, în sensul articolului 5 § 1 al Convenției.

În lipsa unor informații noi și pertinente care să dovedească contrariul, Curtea a considerat că concluzia la care s-a ajuns în cauza Mozer este valabilă și în cazul de față. Mai mult, având în vedere cele constatate în cauza Mozer, Curtea a conchis că instanțele din „RMN” nu doar că nu puteau dispune detenția legală a reclamantului în sensul articolului 5 § 1 al Convenției, ci că nu reprezentau „un tribunal independent și imparțial stabilit prin lege”, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Prin urmare, Curtea a considerat că în această cauză au fost încălcate atât articolul 5 § 1, cât și articolul 6 § 1 al Convenției.

Curtea a reținut, cu o majoritate de 6 la 1, că drepturile reclamantului garantate de articolul 3, articolul 5 § 1 şi articolul 6 § 1 din Convenţie nu au fost încălcate de către Republica Moldova, ci doar de către Federaţia Rusă.

 

Prin urmare, Curtea i-a acordat reclamantului 40000 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 3000 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli, sume care trebuie plătite de către Federația Rusă.

         

Concluzie:    nicio încălcare a articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1din Convenţie din partea Republicii Moldova;

încălcarea articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1din Convenţie de către Federaţia Rusă

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Apcov v. Republica Moldova şi Federaţia Rusă de pe site-ul hudoc. El constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

 

Direcția Drepturile Omului și cooperare externă