Matiošaitis și alții v. Lituania - 22662/13,51059/13,58823/13 et al.

Hotărârea din 23.5.2017 [Secția a II-a]

Articolul 3

Pedeapsă degradantă

Pedeapsă inumană

Condamnări la închisoarea pe viață care nu oferă perspective de eliberare:încălcare

În fapt– Cei șase reclamanți ale căror cereri fuseseră declarate admisibile își executau cu toții condamnările la pedeapsa închisorii pe viață. În cererile lor din fața Curții Europene, aceștia s-au plâns în baza articolului 3 din Convenție că condamnările lor nu puteau fi reduse,de juresaude facto.

În drept– Articolul 3: Problema din fața Curții fusese dacă pedepsele impuse în cazul reclamanților puteau fi clasificate ca ireductibile, sau dacă exista perspectiva eliberării.

 (a) Eliberarea condiționată, comutarea pedepsei din cauza bolii deținutului aflate în stadiul terminal, amnistia și reclasificarea condamnării – Niciuna din aceste măsuri nu oferea perspectiva veritabilă a eliberării. În baza dreptului lituanian, doar deținuții care executau pedepse pe termene limitate, nu și cei condamnați la pedeapsa închisorii pe viață, erau eligibili pentru eliberare. La rândul ei, așa cum a reținut Curtea în mod constant, comutarea pedepsei la închisoarea pe viață din cauza bolii aflate în stadiul terminal a deținutului nu putea fi considerată o „perspectivă de eliberare”. Tot astfel, amnistia prevăzută de dreptul lituanian nu putea fi considerată o măsură care să le ofere deținuților condamnați la pedeapsa închisorii pe viață perspectiva atenuării pedepsei lor sau a eliberării. Toate amnistiile declarate anterior de către Seimas nu s-au aplicat în cazul deținuților condamnați pentru comiterea celor mai grave infracțiuni, iar trei dintre amnistii i-au exclus din câmpul lor de aplicare, în mod explicit, pe deținuții condamnați la pedeapsa închisorii pe viață. Mai mult, ca acte cu o aplicare mai degrabă generală decât particulară, amnistiile nu par să aibă în vedere aspectul reabilitării fiecărui deținut*. În fine, deși articolul 3 din noul Cod penal permitea ca condamnările la pedeapsa închisorii pe viață să fie reclasificate și comutate într-o pedeapsă cu un termen limitat, aceasta era singura posibilitate, iar toți solicitanții care erau eligibili ceruseră acest fapt în baza prevederii menționate, dar fără succes.

 (b) Grațierea prezidețială – Deținuții condamnați la pedeapsa închisorii pe viață erau eligibili pentru a li se da curs cererilor lor de grațiere în interiorul unui termen substanțial mai mic decât maximul de 25 de ani despre care Curtea a menționat că este acceptabil în cauzeleVinter și alțiișiMurray, procedura era transparentă și accesibilă și presupunea existența unui set de criterii care îi permitea Președintelui, în baza unui aviz din partea Comisiei de grațiere, să stabilească dacă detenția continuată a unui condamnat pe viață fusese legitimă din punct de vedere penologic.

Totuși, grațierea prezidențilă nu putea fi considerată ca reducînd, de facto, condamnările la pedeapsa închisorii pe viață. În primul rând, nici Comisia de grațiere, nici Președintele nu era obligat să ofere motive pentru refuzul dat unei cereri de grațiere. În al doilea rând, decretele de grațiere ale Președintelui nu erau supuse controlului judiciar și nu puteau fi contestate în mod direct de către deținuți. În al treilea rând, activitatea Comisiei de grațiere nu era transparentă, iar recomandările ei nu erau obligatorii din punct de vedere juridic pentru Președinte. În concluzie, competența prezidențială a grațierii în Lituania reprezenta echivalentul prezent al prerogativei regale a iertării, bazată mai curând pe principiul umanității decît pe existența unui mecanism cu garanții procedurale adecvate, pentru controlul situației deținuților, astfel încât revizuirea pedepselor lor la închisoarea pe viață nu conducea la reabilitarea lor: deși fusese stabilit un număr de programe de reabilitare socială în Penitenciarul Lukiškės, unde condamnații la pedeapsa închisorii pe viață trebuiau să execute primii zece ani din pedeapsa lor, Comitetul european pentru prevenirea torturii (CPT) a raportat că deținuții erau ținuți timp de 22½ de ore pe zi în celulele lor, în grupuri mici izolate, cu posibilități reduse de a socializa cu deținuții din alte celule.

***

Pentru a garanta evaluarea adecvată a schimbărilor și progresului în direcția reabilitării făcute de un condamnat la pedeapsa închisorii pe viață, revizuirea unei asemenea pedepse presupunea fie oferirea unor motive din partea executivului, fie exercitarea controlului judiciar, astfel încât până și aparența arbitrariului să fie evitată. Grațierea prezidențială din Lituania nu le permitea, de facto, deținuților să știe dacă erau avuți în vedere pentru eliberare și în baza căror condiții, neexistând un control judiciar. Prin urmare, pedepsele la închisoarea pe viață ale reclamanților nu puteau fi considerate reductibile în scopurile articolului 3 din Convenție.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: constatarea unei încălcări a reprezentat o satisfacție echitabilă suficientă în privința prejudiciului moral.

(Vezi șiKafkaris v. Cipru[MC],21906/04, 12 februarie 2008,Nota informativă 105;Vinter și alții v. Regatul Unit[MC],66069/09et al., 9 iulie 2013,Nota informativă 165;Harakchiev și Tolumov v. Bulgaria,15018/11și61199/12, 8 iulie 2014,Nota informativă 176;Murray v. Olanda  [MC],10511/10, 25 aprilie 2016,Nota informativă 195;Hutchinson v. Regatul Unit[MC],57592/08, 17 ianuarie 2017,Nota informativă 203; și, mai general, Fișa privind Detenția pe viață)

 

* Așa cum a reținut Curtea în cazurile anterioare, revizuirea unei pedepse la închisoarea pe viață ar trebui să le permită autorităților să abordeze orice schimbări din viața deținutului și orice progres în direcția reabilitării.

 

© Prezenta traducere are la bază rezumatul acestei cauze publicat pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.