Decizia din 28.6.2016 [Secţia a V-a]

Articolul 34

Locus standi

Victimă

În fapt – În decembrie 2007, ca urmare a difuzării televizate a unui documentar care prezenta situaţia unor copii cu dizabilităţi dintr-un cămin din Bulgaria, asociaţia reclamantă îi adresase Procurorului general, fără procură, o cerere de iniţiere a unei anchete penale care să facă lumină în privinţa condiţiilor în care erau ţinuţi copiii şi în privinţa cazurilor de deces survenite. Între ianuarie şi octombrie 2008, parchetele au efectuat anchete preliminare, după care au constatat că nu era nevoie să se iniţieze procese penale şi că dosarele trebuiau clasate, fără a fi trimise în instanţa de judecată.

În august 2009, asociaţia reclamantă a acţionat parchetul în judecată, pe cale civilă, în baza legii privind protecţia împotriva discriminării, urmărind să se stabilească faptul că refuzul parchetului de a ancheta cazul constituise un act discriminatoriu, pe motiv de dizablitate şi de stare de sănătate a copiilor în discuţie. În septembrie 2010, asociaţia reclamantă şi-a retras cererea.

Asociaţia reclamantă a urmărit desfăşurarea anchetelor penale şi a contestat un număr de ordonanţe de clasare sau de încetare emise de către parchet.

În drept – Articolul 34: Asociaţia reclamantă nu putea pretinde că este o victimă directă a încălcărilor susţinute, pentru că victimile directe au fost adolescenţii decedaţi, şi nici nu putea pretinde că este o victimă indirectă, din cauza lipsei unei „legături suficient de strânse” cu victimele directe sau a lipsei unui „interes personal” în susţinerea plângerilor. Curtea este chemată să procedeze la o analiză a calităţii asociaţiei reclamante de a acţiona în numele celor decedaţi. Având în vedere caracterul excepţional al aplicării noţiunii de locus standi, criteriile menţionate în cauza Câmpeanu* sunt determinante pentru examinarea prezentelor cereri.

Victime directe din cauza handicapului lor mintal, a statutului de copii abandonaţi şi a vulnerabilităţii lor, adolescenţii nu erau capabili să se plângă cu privire la condiţiile lor de trai din cămin.

Dat fiind faptul că fuseseră abandonaţi la naştere, că lipsea orice contact din partea părinţilor biologici pe toată durata vieţii lor şi că o mamă renunţase în mod explicit la drepturile parentale, copiii au experimentat, de facto, o viaţă de orfani acolo unde fuseseră plasaţi. Prin urmare, chiar dacă legea internă le acorda mamelor rolul de reprezentanţi legali, nu existase în acest caz nicio legătură reală între părinţi şi copii, astfel încât nimeni nu avea responsabilitatea să apere interesele ultimilor. Aşadar, părinţii în discuţie nu puteau fi consideraţi persoane „susceptibile să introducă o cerere în faţa Curţii”.

Asociaţia reclamantă nu avusese niciun contact cu acei adolescenţi şi nu se interesase de cazurile lor înainte de a surveni decesele în octombrie 2006 şi octombrie 2007. Trecuseră perioade importante de timp nu doar între decesele adolescenţilor şi primele intervenţii ale asociaţiei reclamante în cadrul anchetelor respective, ci şi între ordonanţele de încetare a urmăririi penale existente şi a cererilor de redeschidere a urmăririi penale adresate parchetului. Curtea nu a putut confirma că asociaţia reclamantă se bucura de un drept de a contesta în faţa ei presupusul eşec al procedurilor penale din acest caz, chiar presupunând că acest drept i-ar fi fost recunoscut de la momentul în care ar fi aflat de decesele adolescenţilor, fără o limită de timp. Contrariul ar presupune, independent de examinarea problemei privind locus standi-ul, că ar fi exonerată de obligaţia respectării unei alte condiţii de admisibilitate a unei cereri înaintate la Curte, cea a introducerii acesteia într-un termen de şase luni.

În cazul în care asociaţia reclamantă a intervenit la nivel naţional, ea nu a dispus în mod formal de vreo calitate în cadrul procedurii interne, în virtutea dreptului bulgar. Ea nu a fost parte la proces şi nu a beneficiat de drepturile procedurale acordate părţilor. Ea putea recurge doar la canalele oficiale împotriva ordonanţelor de încetare emise de către parchet, fără să poată introduce un recurs judiciar împotriva acestora din urmă.

În concluzie, având în vedere lipsa contactului asociaţiei reclamante cu adolescenţii înainte de decese şi lipsa statutului ei procesual, inclusiv a tuturor drepturilor de care se bucură părţile în procedurile penale, dar şi intervenţia tardivă a asociaţiei în cadrul procedurilor penale derulate înainte de ordonanţele de încetare emise de către parchet, criteriile care rezultă din cauza Câmpeanu nu sunt întrunite aici. Astfel, nu poate fi recunoscută calitatea de a acţiona a asociaţiei reclamante.

Totuşi, decizia Curţii se limitează la circumstanţele cazului, iar concluzia de mai sus nu ar trebui interpretată ca o nerecunoaştere a activităţii societăţii civile în procesele care urmăresc protejarea drepturilor persoanelor care sunt supuse unor vulnerabilităţi deosebite. Asociaţia reclamantă manifestă un rol activ şi vigilent în notificarea instituţiilor competente şi în cooperarea cu acestea în cadrul anchetelor şi controalelor realizate. În acest context, autorităţile bulgare au analizat la modul serios semnalele venite dn partea asociaţiei reclamante, în ciuda lipsei statutului formal al acesteia pentru participarea la procedurile interne.

Astfel, Curtea a admis excepţia Guvernului referitoare la lipsa de locus standi a asociaţiei reclamante şi a hotărât că cererile sunt incompatibile ratione personae, în sensul articolului 34 din Convenţie.

 Concluzie: inadmisibilă (incompatibilitateratione personae).

(Vezi şi Asociaţia de apărare a drepturilor omului în România – Comitetul Helsinki în numele lui Ionel Garcea v. România, 2959/11, 24 martie 2015)

*  Centrul de resurse juridice în numele lui Valentin Câmpeanu v. România, 47848/08, 17 iulie 2014.

 

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Comitetul Helsinki din Bulgaria v. Bulgaria (dec.) de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.