Rezumatul cauzei Naït-Liman v. Elveţia, articolul 6 CEDO – nicio încălcare (lipsa competenţei universale a tribunalelor civile în materie de tortură)

Hotărârea din 21.6.2016 [Secţia a II-a]

Articolul 6

Procedură civilă

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

În fapt – Cu ocazia unei scurte internări într-un spital elveţian, în 2001, a unui fost ministru al afacerilor interne din Republica Tunisia, reclamantul, refugiat politic tunisian stabilit în Elveţia din 1993, a formulat o plângere penală împotriva acestuia pentru acte de tortură care fuseseră comise asupra sa în 1992, în sediul ministerului menţionat din Tunisia. Pentru că această plângere fusese clasată fără trimiterea ei în judecată, pe motiv că ex-ministrul părăsise teritoriul elveţian, reclamantul a intentat o acţiune civilă contra acestuia şi contra statului tunisian, în vederea obţinerii de despăgubiri. Însă tribunalele elveţiene îşi declaraseră necompetenţa, considerând că nu exista o legătură suficientă între acest caz şi statul elveţian.

În drept – Articolul 6 § 1

a) Refuzul tribunalelor elveţiene de a-şi recunoaşte competenţa în calitate de « for de necesitate » potrivit dreptului intern

Refuzul de a examina fondul acţiunii civile iniţiate de reclamant fusese motivat prin nevoia unei bune-administrări a justiţiei şi a efectivităţii deciziilor judiciare interne. O competenţă universală în sens civil risca să creeze dificultăţi practice considerabile pentru tribunale, în special pentru administrarea probelor şi executarea hotărârilor pronunţate. Nici nu se putea exclude faptul că acceptarea unei competenţe universale ar fi fost de natură să favorizeze imixtiunile indezirabile ale unui stat în afacerile interne ale altuia.

Tribunalele interne au examinat dacă competenţa lor se putea întemeia pe noţiunea de « for de necesitate », recunoscută de Elveţia prin articolul 3 din legea federală privind dreptul internaţional privat (LDIP). Acestea au apreciat că nu fusese îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei « legături suficiente » între cazul reclamantului şi statul elveţian. Interpretarea articolului 3 din LDIP pe care au făcut-o acestea în prezentul caz nu a părut arbitrară; nu fusese ceva nerezonabil să se noteze că totalitatea caracteristicilor cazului conduceau spre Tunisia.

În aceste circumstanţe, autorităţile elveţiene fuseseră îndreptăţite să ţină cont de problemele administrative privind probele şi executarea hotărârilor, în eventualitatea recunoaşterii competenţei lor. De asemenea, acestea au considerat că stabilirea reclamantului în Elveţia, subsecventă faptelor şi străină de această cauză, nu era incidentă aici. Dobândirea de către reclamant a cetăţeniei elveţiene, autorizată înainte de pronunţarea deciziei Tribunalului federal şi confirmată după, nu putea fi avută în vedere de acesta.

Analiza de drept comparat a Curţii confirmă poziţia adoptată de către Tribunalul federal privind noţiunea de « for de necesitate ». În primul rând, se pare că doar o minoritate de nouă state din 26 de state contractante analizate reglementează acest tip de competenţă. Mai mult, în aceste state, competenţa ca atare depinde de condiţii stricte, care trebuie îndeplinite în mod cumulativ; în special, imposibilitatea de a iniţia litigiul în faţa unui alt stat şi existenţa unei legături suficiente între litigiu şi statul forului solicitat. Criteriile reţinute pentru aprecierea acestei legături sunt, de obicei, cetăţenia şi domiciliul sau reşedinţa. Aşadar, articolul 3 din LDIP nu fusese o excepţie şi se înscria în consensul larg al statelor membre ale Consiliului Europei care au reglementat o asemenea competenţă în ordinea lor juridică internă.

b) Lipsa normelor imperative de drept internaţional

Problema este dacă fusese impusă recunoaşterea unei competenţe civile universale în virtutea altor norme de drept internaţional. Întrebarea apăruse în legătură cu Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii, ratificată de Elveţia, al cărei articol 14 le cere statelor părţi să le garanteze victimelor actelor de tortură un drept la reparaţie. Totuşi, formularea acestei dispoziţii nu este lipsită de echivoc în cazul aplicării sale extrateritoriale. Fără îndoială, Comitetul împotriva torturii interpretase articolul 14 în sensul în care nu limitează aplicarea sa în cazul victimelor actelor de tortură comise pe teritoriul statului parte solicitat sau comise împotriva unuia dintre resortisanţii săi. Însă această abordare nu fusese respectată de către statele părţi la acest tratat. Din contra, niciunul din cele 26 de state europene analizate în studiul de drept comparat al Curţii nu recunoştea de fapt competenţa universală în materie civilă în cazul comiterii actelor de tortură.

În plus, mai multe state prevedeau deja o competenţă universală pentru tribunalele lor în materie penală, victima putând să se constituie ca parte civilă în cadrul procedurii iniţiate în faţa unei instanţe penale. În speţă, reclamantul s-a constituit în mod efectiv ca parte civilă, deşi plângerea sa penală fusese clasată după ce persoana vizată părăsise Elveţia.

În consecinţă, în viziunea Curţii, nicio obligaţie convenţională nu obliga Elveţia să admită acţiunea civilă a reclamantului. Lipsa unei practici convergente a statelor ca expresie a unei opinio juris în acest sens nu permitea nici recunoaşterea competenţei universale în materie civilă ca regulă de drept cutumiar.

c) Concluzie – În concluzie, indiferent de faptul că interdicţia torturii a relevat o normă de jus cogens, declararea necompetenţei tribunalelor elveţiene în cazul cererii reclamantului pentru acordarea de despăgubiri a urmărit scopurile legitime de o manieră proporţională şi nu a golit de substanţă dreptul de acces la un tribunal al reclamantului.

Concluzie: nicio încălcare (patru voturi la trei).