Hotărârea din 2.2.2016 [Secţia a IV-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Libertatea de a comunica informaţii

În fapt – Primul reclamant era un grup de provideri de internet care se auto-gestionau, iar al doilea reclamant proprietarul unui portal de ştiri de internet. Ambii reclamanţi le permiteau utilizatorilor să comenteze conţinutul celor publicate pe portalurile lor. Comentariile puteau fi trimise după înregistrare, nefiind redactate sau moderate de către reclamanţi înainte de publicare. Portalurile reclamanţilor conţineau declaraţii care menţionau că acele comentarii nu reflectă opinia reclamanţilor, dar şi un sistem de notificare şi eliminare care le permitea cititorilor să solicite ştergerea unor comentarii provocatoare.

În februarie 2010, primul reclamant a publicat o opinie despre administrarea a două site-uri de imobiliare, al cărei text a fost publicat ulterior şi pe portalul celui de-al doilea reclamant. Opinia a incitat comentariile utilizatorilor, unele dintre ele fiind defavorabile la adresa website-urilor agenţiilor imobiliare. În consecinţă, compania care administra website-urile a intentat o acţiune civilă împotriva reclamanţilor, susţinând prejudiciarea reputaţiei sale. Reclamanţii au şters imediat comentariile ofensatoare ale utilizatorilor. Totuşi, instanţele naţionale au hotărât că aceştia poartă răspunderea obiectivă pentru publicarea lor şi au dispus plata taxelor procedurale.

În drept – Articolul 10: Curtea a trebuit să evalueze dacă a fost asigurat un echilibru adecvat între dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare în baza articolului 10 şi dreptul companiei reclamante la reputaţie în baza articolului 8. Această evaluare a trebuit să fie efectuată conform criteriilor stabilite de Curte în cazul Delfi AS v. Estonia ([MC], 64569/09, 16 iunie 2015).

 (a) Contextul în care au fost publicate comentariile – Articolul care a atras comentariile vizase presupusa practică de afaceri lipsită de etică şi înşelătoare, care a determinat iniţierea unor cauze împotriva companiei care le deţinea în faţa instituţiilor de protecţie a consumatorului. Comentariile provocate de articol puteau fi, aşadar, considerate ca tratând o chestiune de interes public. Articolul nu fusese lipsit de o bază factuală şi nici nu era de natură să provoace comentarii ofensatoare gratuite. La rândul lor, instanţele naţionale par să nu fi acordat nicio atenţie rolului jucat, încazul în care exista unul, de către reclamanţi în declanşarea comentariilor.

 (b) Conţinutul comentariilor – Instanţele naţionale au reţinut caracterul ofensator nerezonabil, vătămător şi degradant al comentariilor. Totuşi, Curtea a observat că utilizarea în sine a frazelor vulgare nu fusese decisivă şi că era necesar să se ţină cont de specificităţile stilului de comunicare utilizat pe anumite portaluri de internet. Deşi aparţineau unui registru inferior de stil, expresiile utilizate în comentarii erau obişnuite în comunicarea prezentă pe numeroasele portaluri de internet, astfel că impactul care le putea fi atribuit era unul redus.

 (c) Răspunderea autorilor comentariilor– Instanţele naţionale au reţinut existenţa răspunderii reclamanţilor pentru „diseminarea” afirmaţiilor defăimătoare, fără să iniţieze o analiză a proporţionalităţii care să stabilească răspunderea autorilor comentariilor şi cea a reclamanţilor. Mai mult, chiar acceptând analiza instanţelor naţionale, constatarea răspunderii reclamanţilor pentru comentariile unor terţi era dificil de reconciliat cu jurisprudenţa Curţii referitoare la „motivele deosebit de puternice” pentru aplicarea unei pedepse în cazul unui jurnalist, pentru contribuirea la diseminarea unor afirmaţii care aparţin unor terţi.

 (d) Măsurile întreprinse de către reclamanţi şi conduita părţii vătămate – Reclamanţii au şters comentariile în discuţie de îndată ce au fost notificaţi cu privire la intentarea procesului civil. De asemenea, aceştia aveau la dispoziţie măsuri care să împiedice sau să elimine comentariile defăimătoare de pe portalurile lor, inclusiv o declaraţie de declinare a responsabilităţii, o echipă de moderatori şi un sistem de notificare şi eliminare a comentariilor. Totuşi, instanţele naţionale i-au tras la răspundere pentru că au permis publicarea unor comentarii necenzurate. Pentru Curte, această constatare a echivalat cu impunerea unei anticipări excesive şi nepracticabile de natură să compromită libertatea de a comunica informaţii pe internet. Curtea a notat apoi că instanţele naţionale nu avuseseră în vedere faptul că societatea reclamantă nu le ceruse niciodată reclamanţilor să elimine comentariile, ci a mers direct în judecată.

 (e) Consecinţele pentru partea vătămată şi pentru reclamanţi – Curtea a notat că ceea ce era în discuţie în prezentul caz fusese mai degrabă reputaţia comercială a unei companii private, decât reputaţia unei persoane fizice, care se bucura de o protecţie mai mare. Mai mult, comentariile puteau avea cu greu un impact suplimentar şi signifiant asupra atitudinii consumatorilor, de vreme ce atunci când a fost publicat articolul fuseseră iniţiate deja anchete privind practicile companiei reclamante. Oricum, instanţele naţionale par să nu fi evaluat dacă acele comentarii au atins nivelul cerut de gravitate şi dacă au fost făcute de o manieră care a provocat cu adevărat prejudicii. Cu privire la impactul hotărârilor asupra reclamanţilor, deşi acestora nu li s-a cerut să plătească compensaţii pentru prejudiciul moral, nu se putea exclude că acea constatare împotriva lor putea constitui baza unor acţiuni judiciare ulterioare într-o situaţie similară. În orice eventualitate, problema decisivă fusese dacă răspunderea obiectivă pentru comentariile unor terţi putea manifesta consecinţe negative previzibile pentru un portal de internet, cerându-i-se, de exemplu, să închidă totalmente secţiunea pentru comentarii. Acest fapt ar fi avut un efect de răcire pentru libertatea de exprimare pe internet, care ar fi fost deosebit de periculos pentru un website necomercial precum cel al primului reclamant.

În concluzie şi dată fiind absenţa discursului urii sau a ameninţărilor directe pentru integritatea fizică din comentariile utilizatorilor, Curtea a reţinut că nu exista niciun motiv să se susţină că sistemul de notificare şi eliminare, în cazul în care ar fi fost însoţit de proceduri efective care permiteau oferirea rapidă a unui răspuns, nu ar fi garantat o cale viabilă de protecţie a reputaţiei comerciale a companiei reclamante în prezenta cauză.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: niciun capăt de cerere cu privire la acoperirea prejudiciilor.

(Vezi şi fişele privind Dreptul la propria imagine şi Discursul urii)

 

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Magyar Tartalomszolgáltatók Egyesülete şi Index.hu Zrt v. Ungaria de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.