Rezumatul cauzei Jeronovičs v. Letonia [MC], articolele 37 şi 3 – încălcări (obligaţia de a investiga plângerile în baza articolului 3 rămasă valabilă pentru statul reclamat, chiar după o decizie de radiere de pe rol a unei cereri)

Hotărârea din 5.7.2016 [MC]

Articolul 37

Articolul 37-1

Radierea de pe rol a unei cereri

Articolul 3

Anchetă efectivă

Obligaţii pozitive (refuzul de redeschidere a procedurilor penale în privinţa cărora Guvernul a emis o declaraţie unilaterală)

În fapt – În 1998, reclamantul a depus o plângere penală împotriva unor ofiţeri de poliţie care l-ar fi supus la rele-tratamente. În cele din urmă, procedurile penale au încetat. În 2001, reclamantul a depus o cerere (nr. 547/02) în faţa Curţii Europene în care s-a plâns, inter alia, de supunerea la rele-tratamente şi de lipsa unei anchete efective. În privinţa acelei cereri, Guvernul a emis o declaraţie unilaterală prin care a recunoscut o încălcare a articolului 3 şi a prevăzut acordarea de compensaţii reclamantului. În consecinţă, pe 10 februarie 2009, cererea a fost radiată de pe rol, de vreme ce viza chestiunile care făceau obiectul declaraţiei unilaterale. În 2010, autorităţile au refuzat redeschiderea procedurilor penale, aşa cum le-a solicitat reclamantul printr-o adresă.

În prezenta cerere din faţa Curţii Europene, reclamantul s-a plâns că, în ciuda recunoaşterii de către Guvern a încălcării drepturilor sale în baza articolului 3 din Convenţie, autorităţile statale au eşuat în a desfăşura o anchetă adecvată privind relele tratamente ce i-au fost aplicate de către poliţişti.

Pe 3 februarie 2015, o Cameră a Curţii a decis să-şi decline competenţa în favoarea Marii Camere.

În drept – Articolul 3

(a) Jurisprudenţa şi practica Curţii cu privire la declaraţiile unilaterale – Considerentele care trebuie avute în vedere când se decide radierea unei cereri de pe rol, sau a unui capăt al acesteia, în temeiul articolului 37 § 1 (c) din Convenţie, în baza unei declaraţii unilaterale, sunt: (i) natura plângerilor făcute, natura şi întinderea măsurilor întreprinse de către Guvernul reclamat în contextul executării hotărârilor pronunţate de către Curte în orice alt caz asemănător anterior şi impactul acestor măsuri asupra cazului în discuţie; (ii) natura concesiilor vizate de declaraţia unilaterală, în special de recunoaşterea existenţei unei încălcări a Convenţiei şi de plata unei compensaţii adecvate pentru o asemenea încălcare; (iii) existenţa unei jurisprudenţe “clare şi bogate” în această privinţă, cu alte cuvinte, dacă problemele ridicate sunt comparabile cu problemele stabilite deja de către Curte în cazurile anterioare; şi (iv) modul în care Guvernul va oferi un remediu pentru reclamant şi dacă acest lucru face posibilă înlăturarea efectelor presupusei încălcări. În cazul în care Curtea este satisfăcută de răspunsurile la întrebările de mai sus, atunci ea verifică dacă se mai justifică examinarea de mai departe a cererii sau a capătului de cerere în discuţie, şi dacă imperativul respectării drepturilor omului nu mai necesită examinarea ei mai departe. Odată îndeplinite aceste condiţii, Curtea decide radierea cererii sau a capătului de cerere relevant de pe rolul ei.

Chiar după ce a acceptat o declaraţie unilaterală şi a decis să radieze o cerere (sau un capăt al acesteia) de pe rol, Curtea îşi rezervă dreptul de a repune pe rol acea cerere (sau capăt de cerere). În exercitarea acestei competenţe, Curtea desfăşoară o examinare amănunţită a cîmpului de aplicare şi al întinderii diferitelor angajamente menţionate în declaraţia Guvernului, aşa cum a fost acceptată aceasta prin decizia de radiere, şi anticipează verificarea respectării acestor angajamente de către Guvern. Astfel, declaraţia unilaterală a Guvernului poate fi supusă controlului Curţii de două ori. Mai întâi, înainte de a lua decizia de radiere a unei cauze de pe rol, Curtea examinează natura concesiilor conţinute în declaraţia unilaterală, caracterul adecvat al compensaţiei şi necesitatea continuării examinării cazului potrivit criteriilor de mai sus, necesitate impusă de respectarea drepturilor omului. În al doilea rând, după luarea deciziei de radiere, Curtea poate fi chemată să verifice implementarea angajamentelor Guvernului şi să examineze existenţa unor “circumstanţe excepţionale” care justifică repunerea cererii (sau a unui capăt al acesteia) pe rol. Când verifică implementarea angajamentelor de către Guvern, Curtea are competenţa de a interpreta atât condiţiile declaraţiei unilaterale, cât şi condiţiile deciziei sale de radiere.

(b) Fondul cauzei – În decizia sa de radiere, Curtea nu i-a indicat expres Guvernului dacă acesta rămânea obligat să desfăşoare o anchetă efectivă sau dacă această obligaţie înceta prin recunoaşterea existenţei unei încălcări şi acordarea de compensaţii. Curtea a trebuit, aşadar, să examineze dacă această obligaţie decurgea din angajamentul Guvernului conţinut în declaraţia sa unilaterală şi din decizia Curţii de radiere a cererii reclamantului, sau dacă refuzul în discuţie reflectase eşecul îndeplinirii obligaţiei procedurale, obligaţie care rămânea valabilă şi după decizia de radiere.

Curtea nu a identificat nicio circumstanţă excepţională care să justifice repunerea pe rol a capătului cererii nr. 547/02 pe care îl radiase pe 10 februarie 2009. Totuşi, ea a considerat deosebit de relevantă menţiunea din decizia ei din 2009, potrivit căreia reclamantul îşi păstrează posibilitatea exercitării “oricăror altor remedii disponibile pentru obţinerea de despăgubiri” ca o pre-condiţie a deciziei Curţii de radiere a capătulului relevant al cererii de pe rolul său. O asemenea posibilitate trebuia însoţită de o obligaţie corespunzătoare din partea Guvernului reclamat de a-i asigura un remediu sub forma unei anchete a relelor-tratamente aplicate de agenţii statali. Plata compensaţiei nu fusese suficientă, dată fiind obligaţia statului, în baza articolului 3, de a derula o anchetă efectivă în cazurile aplicării cu intenţie a relelor-tratamente de către agenţii săi. Procedura declaraţiei unilaterale fusese una excepţională şi nu urmărise să înşele opoziţia reclamantului faţă de o înţelegere abiabilă sau să-i permită Guvernului să evite responsabilitatea pentru încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Convenţie. În consecinţă, prin plata unei compensaţii şi prin recunoaşterea unei încălcări a unor prevederi din Convenţie, statul reclamat nu se eliberase de obligaţia procedurală valabilă care îi revenea în conformitate cu articolul 3 din Convenţie.

În baza dreptului naţional, reclamantul putea cere redeschiderea anchetei pentru descoperirea unor noi circumstanţe, după cum a şi procedat. Totuşi, cererea sa fusese respinsă, pe motiv că declaraţia unilaterală a guvernului nu constituise o circumstanţă nou-descoperită în înţelesul dreptului naţional incident. Deşi Convenţia nu garantează, în principiu, un drept de redeschidere a unui caz încetat, Curtea putea verifica, totuşi, dacă modul în care autorităţile letone au tratat cererea reclamantului a produs efecte incompatibile cu obligaţia lor valabilă de a derula o anchetă efectivă. În această privinţă, ea a constatat că obstacolele de natură juridică de pe plan naţional nu puteau scuti statele de respectarea acestei obligaţii. În caz contrar, autorităţile şi-ar fi putut limita reacţia la incidentele cu aplicare intenţionată a relelor-tratamente de către agenţii statali prin simpla acordare a compensaţiilor, fără să facă, de fapt, nimic pentru urmărirea şi pedepsirea responsabililor. Acest fapt ar fi dat naştere, în unele cazuri, la abuzuri din partea agenţilor statului la adresa drepturilor celor aflaţi sub controlul lor şi la o impunitate virtuală, lipsind de efectivitate interzicerea legală generală a torturii şi tratamentelor inumane şi degradante, în ciuda importanţei fundamentale a acesteia. Prin urmare, reclamantul nu a avut parte de o anchetă efectivă, aşa cum o cerea articolul 3 din Convenţie.

Concluzie: încălcare (zece voturi la şapte).

Articolul 41: 4,000 EUR cu privire la prejudiciul moral.

(Vezi şi Gäfgen v. Germania [MC], 22978/05, 1 iunie 2010; Tahsin Acar v. Turcia (obiecţii preliminare) [MC], 26307/95, 6 mai 2003; Žarković şi alţii v. Croaţia (dec.), 75187/12, 9 iunie 2015; Aleksentseva şi alţii v. Rusia (dec), 75025/01 et al., 4 septembrie 2003; Aleksentseva şi alţii v. Rusia (dec.), 75025/01 et al., 23 martie 2006; Aleksentseva şi alţii v. Rusia, 75025/01 et al., 17 ianuarie 2008).