Print 

Hotărârea din 23.6.2016 [MC]

Articolul 6

Proceduri civile

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

În fapt – Reclamantul, un fost judecător al Curţii Europene a Drepturilor Omului, fusese ales în calitate de Preşedinte al Curţii Supreme din Ungaria pentru un mandat de şase ani, care trebuia să se încheie în 2015. În calitatea sa de Preşedinte al acelei instanţe şi al Consiliului Naţional al Justiţiei, îşi exprimase opiniile cu privire la mai multe reforme legislative care afectau domeniul judiciar. Dispoziţiile tranzitorii ale noii Constituţii (Legea Fundamentală a Ungariei din 2011) prevedeau că instituţia succesoare din punct de vedere juridic a Curţii Supreme va fi Kúria şi că mandatul Preşedintelui Curţii Supreme va înceta, ca urmare a intrării în vigoare a noii Constituţii. În consecinţă, mandatul reclamantului de Preşedinte al Curţii Supreme luă sfârşit în 1 ianuarie 2012. Potrivit criteriilor pentru alegerea Preşedintelui noii Kúria, candidaţii trebuiau să aibă cel puţin cinci ani de experienţă de judecători în Ungaria. Timpul în care aceştia au activat în calitate de judecători ai unei instanţe internaţionale nu era luat în calcul. Acest fapt a condus la neeligibilitatea reclamantului pentru funcţia de Preşedinte al noii Kúria.

Într-o hotărâre din 27 mai 2014, o Cameră a Curţii a hotărât, în unanimitate, că existase o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie (dreptul de acces la un tribunal), pentru că reclamantul nu avusese posibilitatea să conteste încetarea prematură a mandatului său. Ea a mai constatat existenţa unei încălcări a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare în baza articolului 10, după ce a reţinut că încetarea prematură a mandatului reclamantului avusese lor ca urmare a opiniilor exprimate de acesta în mod public, în calitatea sa profesională.

Pe 15 decembrie 2014, cazul a fost trimis în faţa Marii Camere, la cererea Guvernului.

În drept – articolul 6 § 1

 (a) Aplicabilitate

 (i) Existenţa unui drept – În conformitate cu prevederile dreptului naţional, mandatul reclamantului de Preşedinte al Curţii Supreme trebuia să dureze şase ani, cu excepţia cazului în care ar fi încetat ca urmare a unei înţelegeri amiabile, a unei demisii sau a unei demiteri din funcţie. Existase, aşadar, un drept al reclamantului de a-şi duce la bun sfârşit mandatul sau de a-şi exercita funcţia până intervenea una din excepţii. Această concluzie fusese sprijinită, de asemenea, de principiile constituţionale referitoare la independenţa judiciarului şi de inamovabilitatea judecătorilor. Astfel, reclamantul putea susţine, în mod justificat, că fusese îndreptăţit la protecţia împotriva înlăturării din funcţie, pe parcursul mandatului său. Faptul că mandatul său încetase ex legeîn virtutea legislaţiei noi, nu putea înlătura, retroactiv, dreptul său justificat în baza regulilor în vigoare la momentul alegerii sale.

 (ii) Natura civilă a dreptului – Pentru a stabili dacă dreptul invocat de către reclamant fusese unul “civil”, Curtea a aplicat criteriile dezvoltate în hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii v. Finlanda ([MC], 63235/00, 19 aprilie 2007). Cu privire la prima condiţie a testului Vilho Eskelinen– dacă dreptul naţional împiedica în mod expres accesul la un tribunal pentru funcţia sau categoria de funcţii în discuţie – Curtea a observat că, în puţinele cazuri în care a reţinut îndeplinirea acelei condiţii, privarea în cauză fusese clară şi expresă.* Totuşi, în acest caz, reclamantul nu a fost privat expres de dreptul de acces la un tribunal; în schimb, accesul său a fost împiedicat de faptul că încetarea prematură a mandatului său fusese inclusă în prevederile tranzitorii ale legislaţiei noi, care intraseră în vigoare în 2012. Acest fapt l-a împiedicat să conteste măsura în faţa Tribunalului funcţiei publice, aşa cum ar fi putut-o face în eventualitatea demiterii sale în baza cadrului legal existent anterior. Curtea a considerat, aşadar, că în circumstanţele specifice ale cazului, trebuia să stabilească dacă accesul la un tribunal fusese împiedicat în baza dreptului naţional mai degrabă înainte, decât la momentul în care fusese adoptată măsura contestată referitoare la reclamant.** Curtea a notat apoi că, pentru ca legislaţia naţională care împiedică accesul la un tribunal să aibă vreun efect în baza articolului 6 § 1 într-un caz particular, ea trebuia să fie compatibilă cu preeminenţa dreptului, care interzicea acţiunea legilor îndreptate împotriva unei anumite persoane, cum era cazul reclamantului. În lumina acestor considerente, nu se putea conchide că dreptul naţional împiedicase în mod expres accesul la un tribunal al unei cereri bazate pe presupusa ilegalitate a încetării mandatului reclamantului. Aşadar, prima condiţie a testului Vilho Eskelinen nu fusese îndeplinită, iar articolul 6 era aplicabil sub aspect civil.

 (b) Conformitate – Ca urmare a adoptării unei legislaţii a cărei compatibilitate cu rigorile preeminenţei dreptului fusese dubioasă, încetarea prematură a mandatului reclamantului nu fusese controlată şi nici deschisă controlului organelor care exercitau puterea judiciară. Observând importanţa crescândă pe care o acordau instrumentele internaţionale şi cele ale Consiliului Europei, precum şi jurisprudenţa curţilor internaţionale şi practica altor organisme internaţionale, echităţii procedurale în cazurile referitoare la eliberarea sau demiterea din funcţie a judecătorilor, Curtea a considerat că statul reclamat a subminat însăşi esenţa dreptului reclamantului de acces la un tribunal.

Concluzie: încălcare (cincisprezece voturi la două).

Articolul 10

 (a) Existenţa unei ingerinţe – În cazurile anterioare referitoare la procedurile disciplinare, eliberarea sau numirea în funcţie a judecătorilor, Curtea a conchis că articolul 10 era aplicabil, de vreme ce măsurile contestate aveau la bază afirmaţiile reclamanţilor cu privire la o anumită problemă şi nu se refereau la eligibilitatea lor în funcţia publică sau la capacitatea lor profesională de a-şi îndeplini funcţiile judiciare.*** În alte cazuri, Curtea a reţinut că măsura contestată nu avea legătură cu exerciţiul libertăţii de exprimare.****

În prezenta cauză, nicio instanţă naţională nu examinase afirmaţiile reclamantului sau motivele încetării mandatului său. Faptele cazului trebuiau, aşadar, analizate “în întregul lor” şi, în evaluarea dovezilor, Curtea a adoptat standardul probei “dincolo de orice dubiu rezonabil ”. În această privinţă, Curtea a notat că în 2011, reclamantul, în calitatea sa profesională de Preşedinte al Curţii Supreme şi al Consiliului Superior al Justiţiei, a exprimat în mod public opinii critice cu referire la diferitele reforme legislative care afectau judiciarul. În ciuda asigurărilor date de doi membri ai majorităţii parlamentare şi de Guvern în acelaşi an cu privire la faptul că legislaţia adoptată nu ar fi trebuit aplicată în sensul încetării mandatelor funcţiilor persoanelor alese în baza regimului juridic anterior, propunerile de încetare a mandatului reclamantului fuseseră făcute publice şi supuse votului parlamentar la scurt timp după ce acesta a ţinut un discurs în faţa Parlamentului în noiembrie 2011, fiind adoptate într-o perioadă de timp extrem de scurtă. Având în vedere succesiunea evenimentelor în întregul lor, a existat o dovadă prima facie a unei legături cauzale dintre exercitarea libertăţii de exprimare de către reclamant şi încetarea mandatului său. Aşadar, sarcina probei îi revedea Guvernului.

Cu privire la motivele susţinute de către Guvern în justificarea măsurii contestate, nu părea că schimbările făcute în cazul funcţiilor autorităţii judiciare supreme sau al sarcinilor Preşedintelui ei aveau o natură atât de fundamentală, încât puteau sau trebuiau să atragă încetarea prematură a mandatului reclamanţilor. În consecinţă, Guvernul a eşuat să demonstreze în mod convingător că măsura imputată a fost legată de suprimaea funcţiei reclamantului şi de funcţiile sale în contextul reformei autorităţii judiciare supreme. În consecinţă, se poate prezuma că încetarea prematură a mandatului reclamantului a fost determinată de opiniile şi criticile pe care acesta le-a exprimat în mod public în calitatea sa profesională, şi au constituit, astfel, o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la libertatea de exprimare.

 (b) Dacă ingerinţa fusese justificată – Deşi existau îndoieli cu privire la conformitatea legislaţiei în cauză cu rigorile preeminenţei dreptului, Curtea a presupus că ingerinţa fusese prevăzută de lege. Statele părţi nu puteau invoca în mod legitim independenţa judiciarului pentru a justifica o măsură precum încetarea prematură a mandatului unui preşedinte de instanţă din motive care nu fuseseră stabilite prin lege şi care nu se refereau la vreo cauză de incompetenţă profesională sau conduită greşită. În aceste circumstanţe, măsura contestată părea să fie incompatibilă cu scopul menţinerii independenţei judiciarului.

În acest caz, ingerinţa contestată a fost determinată de criticile reclamantului, exprimate în mod public, în capacitatea sa profesională de Preşedinte al Curţii Supreme şi al Consiliului Naţional al Justiţiei. Nu fusese doar dreptul, ci şi obligaţia sa de a-şi exprima opinia cu privire la reformele legislative care puteau avea un impact asupra judiciarului şi a independenţei sale. Reclamantul şi-a exprimat opiniile şi criticile cu privire la chestiuni de interes public, iar afirmaţiile sale nu au excedat perspectivei strict profesionale. În consecinţă, poziţia şi afirmaţiile sale impuneau un înalt grad de protecţie pentru libertatea sa de exprimare şi analiza strictă a oricărei ingerinţe, cu marja restrânsă de apreciere acordată în mod corespunzător autorităţilor naţionale. Mai mult, acesta fusese îndepărtat din funcţia sa cu mai mult de trei ani până la sfârşitul mandatului său prevăzut în legislaţia în vigoare la momentul numirii sale în funcţie. Acest fapt se putea împăca cu greu cu atenţia specială care trebuia acordată naturii funcţiei judiciare ca ramură independentă a puterii statale şi principiului inamovabilităţii judecătorilor, care constiuia un element cheie pentru menţinerea independenţei judiciare. Încetarea prematură a mandatului reclamantului a manifestat, indubitabil, un efect de răcire, prin faptul că l-a descurajat nu doar pe acesta, ci şi pe alţi judecători şi preşedinţi de instanţă să participe în viitor la dezbateri publice cu privire la reformele legislative care afectează judiciarul şi, de o manieră mai generală, cu privire la chestiunile care vizează independenţa judiciarului. În fine, în lumina constatărilor Curţii în baza articolului 6 § 1, restricţiile contestate nu au fost însoţite de garanţii efective şi adecvate împotriva abuzului. În concluzie, motivele invocate de către statul reclamat nu puteau fi considerate suficiente, încât să demonstreze că ingerinţa contestată fusese necesară într-o societate democratică.

Concluzie: încălcare (cincisprezece voturi la două).

Articolul 41: 70,000 EUR cu privire la prejudiciul material şi moral.

* Suküt v. Turcia (dec), 59773/00, 11 septembrie 2007; şi Nedeltcho Popov v. Bulgaria, 61360/00, 22 noiembrie 2007.

** Curtea a observat că dacă se consideră altfel, ar însemna că măsura contestată în sine, care constituise presupusa ingerinţă în “dreptul” reclamantului, putea constitui, în acelaşi timp, baza legală pentru împiedicarea accesului reclamantului la un tribunal. Acest fapt ar fi deschis calea abuzului, permiţându-le statelor contractante să blocheze accesul la un tribunal cu privire la măsurile individuale care îi vizează pe funcţionarii lor publici, prin simpla includere a acelor măsuri într-o prevedere legală ad hoc care interzice supunerea lor unui control judiciar.

*** Wille v. Liechtenstein [MC], 28396/95, 28 octombrie 1999; şi Kudeshkina v. Rusia, 29492/05, 26 februarie 2009.

**** Harabin v. Slovacia (dec.), 58688/11, 29 iunie 2004; şi Harabin v. Slovacia, 58688/11, 20 noiembrie 2012.

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Baka v. Ungaria [MC] de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.