Hotărârea din 24.5.2016 [Secţia a II-a]

Articolul 9

Articolul 9-1

Libertatea de religie

În fapt – În 2003, legea turcă privind urbanismul, care nu reglementase anterior decât construirea moscheilor, fusese modificată, astfel încât devenise posibil să se construiască, cu autorizarea autorităţilor, edificii şi pentru alte culte. În acest sens, locaţiile trebuiau prevăzute, în mod normal, la întocmirea planurilor de urbanism. Totuşi, lăcaşurile de cult trebuiau să aibă o suprafaţă minimă de 2 500 m2.

După reforma din 2003, unor două comunităţi locale de martori ai lui Iehova, de care aparţin reclamanţii, li s-a refuzat eliberarea autorizaţiei de utilizare ca lăcaş de cult a unui apartament dintr-un bloc de locuit şi a parterului unei clădiri, pe motiv că spaţiile alocate pentru locuit nu mai potfi utilizate în alte scopuri, precum şi că lăcaşurile de cult trebuie să respecte dimensiunile minime stabilite de reglementările pertinente. Primăriile le-au răspuns, de asemenea, că planurile locale de urbanism nu includeau alte locuri disponibile care puteau servi ca lăcaşuri de cult sau vreun teren care putea fi utilizat pentru construirea unui asemenea lăcaş.

În drept – Articolul 9 : Aceste cazuri se referă la imposibilitatea reclamanţilor de a-şi oficia practica religioasă în spaţii adecvate. Or, dacă o comunitate religioasă nu poate dispune de un loc în care să-şi practice cultul, libertatea sa religioasă este golită de întreaga substanţă. Aşadar, deciziile vizate trebuie analizate ca o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 9.

Având în vedere complexitatea problemei, statele contractante se bucură de o largă marjă de apreciere când îşi stabilesc politica urbanistică. Totuşi, chiar şi în cazul în care nu se poate deduce din Convenţie un drept al comunităţilor religioase de a obţine de la autorităţile publice un lăcaş de cult, necesitatea menţinerii unui veritabil pluralism religios, inerentă noţiunii de societate democratică, reclamă din partea Curţii o analiză scrupuloasă.

Numeroasele cazuri raportate Curţii de către reclamanţi şi terţii intervenienţi permit să se constate că autorităţile administrative tind să folosească condiţiile legale sus-menţionate pentru impunerea unor condiţii rigide sau chiar prohibitive în exerciţiul religios al anumitor culte minoritare, printre care şi cel al martorilor lui Iehova. Având în vedere numărul limitat al adepţilor lor, martorii lui Iehova nu aveau nevoie, în realitate, de o clădire cu o arhitectură specifică, ci de o simplă sală de reuniuni, care să le permită să-şi oficieze cultul, în care să se adune comunitatea lor şi în care să-şi împărăşească crezul. Or, este clar că criteriile impuse prin intermediul legislaţiei contestate sunt lacunare în privinţa nevoilor micilor comunităţi de credincioşi, iar aceste nevoi nu au fost avute în vedere de către instanţele care au respins cererile reclamanţilor.

Curtea respinge argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanţii au obţinut de mai multe ori autorizaţia de a se reuni, în baza Legii nr. 2911 privind reuniunile şi manifestările. Într-adevăr, această posibilitate depinde de bunăvoinţa administraţiilor centrale sau locale, întrucât reclamanţii sunt obligaţi să obţină autorizaţia administraţiei de fiecare dată când vor să-şi oficieze cultul.

În concluzie, refuzurile contestate au afectat în mod direct libertatea de religie a reclamanţilor, ele neputând fi considerate proporţionale cu scopul legitim al protecţiei ordinii publice.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 1 000 EUR pentru grupul reclamant şi 1 000 EUR pentru ceilalţi reclamanţi, în vederea acoperirii prejudiciului moral; capătul de cerere pentru prejudiciul material – respins.

 

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Grupul de solidaritate cu martorii lui Iehova şi alţii v. Turcia de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.