La data de 24 februarie 2015, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Promo Lex şi alţii vs Republica Moldova (cererea nr. 42757/09).
Subiectul cererii:
Reclamanții, Promo Lex și CREDO, sunt două organizații nonguvernamentale din Republica Moldova. Al treilea reclamant Igor Grosu, este cetățean al Republicii Moldova, care s-a născut în 1972 și locuiește în Chișinău. Cazul se referă la încălcarea dreptul la libertatea de întrunire garantat de art.11din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Circumstanțele cauzei:
În 2009, Promo Lex și CREDO au organizat o demonstrație în fața Procuraturii Generale ca răspuns la arestarea unui protestatar cu câteva zile mai devreme. La scurt timp după începerea demonstrației, un grup de 20 de protestatari/participanți, au fost atacați de șase bărbați mascați. În urma atacului, al treilea reclamant, Igor Grosu, a suferit numeroase leziuni în regiunea capului și a membrelor, şi a avut nevoie de tratament medical. Încăierarea a fost monitorizată de către patru ofițeri de poliție în uniformă, aflaţi într-o mașină de patrulare parcată în apropierea locului evenimentului. De asemenea, incidentul a fost filmat de aproximativ șase persoane, care, potrivit reclamanţilor, erau ofițeri de poliție îmbrăcaţi în haine civile. Guvernul în opinia prezentată Curţii, a negat acest fapt. Când a început confruntarea dintre protestatari și atacatori, nici un ofițer de poliție nu a intervenit. Protestatarii au telefonat la sectorul de poliție și au solicitat ajutor, dar fără nici un rezultat. O patrulă de poliție a apărut doar după o oră și jumătate și a reţinut doi dintre atacatori.
Organizatorii demonstrației au depus plângere la Procuratură, invocând că poliția nu a intervenit prompt. În scurt timp, o anchetă penală a fost inițiată. Nici o măsură nu a fost întreprinsă în ceea ce privește pretenția reclamantului cu privire la inacțiunea poliției.
Poziţia Guvernului:
Guvernul a susținut că inacțiunea poliției de a întreprinde măsurile necesare timp de o oră și jumătate a fost explicată prin faptul că reclamanții nu au respectat prevederile articolului 10 al Legii privind întrunirile care stipulează că „Orice persoană care intenţionează să desfăşoare o întrunire notifică în scris, printr-o declaraţie prealabilă, autoritatea administraţiei publice locale din unitatea administrativ-teritorială respectivă cu cel puţin 5 zile înainte de data desfăşurării întrunirii”.
Dacă organizatorii ar fi notificat autoritățile despre intenția de a organiza o demonstrație în timp rezonabil şi anume minim cu 5 zile înainte, autoritățile publice ar fi întreprins acţiunile necesare pentru asigurarea serviciilor solicitate, care sunt în mod obişnuit prestate prin intermediul organelor din subordine şi al întreprinderilor pe care le administrează,şi care ar fi fost capabile să ia măsuri de protecție corespunzătoare. Guvernul a negat faptul că persoanele în civil care filmau acţiunea de protest,ar fi fost ofițeri de poliție și a susținut că reclamanții nu au prezentat nici o dovadă că acele persoane, potrivit susţinerilor lor, ar fi fost colaboratori ai organelor de poliție.
Raţionamentele CEDO:
Curtea reiterează că dreptul cu privire la libertatea de întrunire este un drept fundamental într-o societate democratică, la fel cum dreptul la libertatea de exprimare este fundamentul societăţii.[1]
O demonstrație poate deranja sau ofensa persoanele care se opun ideilor susţinute sau celora care încearcă să le promoveze. Participanții trebuie, totuși, să poată desfăşura demonstrația fără frica că ar putea fi supuși violenței fizice de către oponenţii ideilor lor.
Curtea notează că participanţii la demonstraţia din 3 februarie 2009 au fost atacaţi de un grup de 6 persoane care purtau cagule, fiind atacaţi şi cu gaze lacrimogene. Careva dintre participanţi, inclusiv al treilea reclamant, a suferit leziuni şi au avut nevoie de tratament medical. Incidentul a avut loc în faţa sediului Procuraturii Generale, sediu care este supravegheat de poliţie. O patrulă parcată, nu departe de locul incidentului, monitoriza acţiunea, dar nu a intervenit. Cineva dintre participanţii la demonstraţie au chemat poliţia la scurt timp după începerea atacului, însă poliţiei i-a luat o oră şi jumătate ca să ajungă la faţa locului.
Curtea nu este de acord cu poziţia Guvernului exprimată cu privire la reacția lentă din partea poliției, care argumentează prin faptul că reclamanții au acționat cu încălcarea prevederilor art. 10 din Legea privind întrunirile care prevede notificarea demonstrației cu cinci zile înainte de acţiune, dar nu cu o zi, după cum au făcut-o acestea,astfel, neoferind poliţiei șansă să fie pregătită pentru a interveni.
Curtea observă că, în conformitate cu articolul 12 din Legea privind întrunirile, reclamanții nu erau obligați să notifice despre demonstrație, deoarece erau în număr mai puțin de 50 de participanți, dacă ar fi întrunit numărul minim necesar, reclamanții ar fi fost traşi la răspundere în conformitate cu articolul 67 din Codul cu privire la contravențiile administrative, însă aceasta, nu se referă la cazul dat.
Curtea subliniază că a examinat numeroase cazuri versus Republica Moldova referitoare la încălcarea libertăţilor garantateart.11 din Convenţie cu implicarea organizației non-guvernamentale“Hyde Park”, în care poliţiei i-a fost necesar un timp foarte scurt pentru a ajunge la locul manifestațiilor pașnice - fără a fi solicitată - și să-i aresteze pe participanți[2]. Din motive necunoscute Curţii, reacţia poliţiei a fost mult mai lentă în prezenta speţă, în ciuda faptului existenţei violenţei şi a solicitării intervenţiei din partea poliţiei.
Guvernul a susținut că persoanele ce au filmat desfăşurarea demonstrației nu sunt poliţişti. Un alt argument susţinut de Guvern este că reclamanţii nu au putut aduce probe cu privire la identificarea persoanelor care ar fi filmat demonstrația. În plus, deși toţi cei 6 atacatori au fost identificaţi de către poliție, doar 2 dintre ei au fost condamnaţi. Guvernul nu a informat Curtea cu privire la motivele pentru care ceilalţi 4 atacatori nu au fost judecaţi.
În concluzie, Curtea consideră că autoritățile Republicii Moldova nu au luat măsuri adecvate pentru a proteja reclamanții de un posibil atac violent și pentru investigarea în mod eficient a circumstanțelor incidentului. Prin urmare, Curtea consideră că statul nu și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive în conformitate cu articolul 11 din Convenție și că a existat o încălcare a articolului menționat.
Reclamanții au susținut că nu au putut beneficia de dreptul lor de a contesta inacţiunile poliției de ale oferi protecţie în timpul exercitării dreptului la întrunire pașnică potrivit legislaţiei naţionale.
Guvernul a contestat acest argument, dar nu a indicat nici o cale de atac disponibilă în dreptul intern privind contestarea eșecului poliției de a proteja dreptul la întrunire pașnică reclamanţilor.
În acest aspect, Curtea notează că Guvernul nu a indicat nici o prevedere legală prevăzută de legislația Republicii Moldova, care ar fi oferit posibilitate reclamanţilor de a protesta în mod eficient și de a obține despăgubiri pentru eșecul poliției de a le oferi protecţie pe durata demonstrației din 3 februarie 2009. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că nu au existat remedii efective în ceea ce privește plângerile reclamanților în temeiul articolului 11, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție.
Decizia CEDO:
În urma celor expuse în prezenta speţă, Curtea, în unanimitate, susţine că a fost încălcat articolul 11 şi articolul 13 în conjuncţie cu articolul 11 din Convenție.
Costuri şi cheltuieli:
Reclamanții nu au pretins la costuri și cheltuieli.
În privinţa celui de-al treilea reclamant, Igor Grosu, statul este obligat să-i achite 1000 Euro, drept pagubă morală.
Hotărârea în original poate fi accesată la:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-152425
Direcţia Drepturile Omului şi Cooperare Externă