La data de 13 ianuarie, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Rimschi vs Republica Moldova (cererea nr. 1649/12).

Subiectul cererii:

Reclamantul, Valentin Rimschi, născut la 1952 este locuitor al Chişinăului. Cazul se referă la plângerea reclamantului depusă în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului în care acesta susţine că i-au fost încălcate drepturile sale fundamentale stipulate în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omuluişi a libertăţilor fundamentale. În cerere reclamantul susţine  în special, că arestarea sa preventivă nu a fost întemeiată pe baza unor motive suficiente şi relevante, astfel lezându-i-se său dreptul prevăzut de art. 5 §3 al Convenţiei.

 

Circumstanţele cauzei:

Reclamantul Valentin Rimschi, la 21 iulie 2009, a fost arestat fiind acuzat de fabricarea şi punerea în circulaţie a semnelor băneşti false. Mandatul de arest al acestuia pe parcurs a fost prelungit cu 3 luni, iar de fiecare dată motivele invocate au fost aceleaşi - reclamantul este suspectat de o infracţiune gravă pasibilă de pedeapsă mai mare de 15 ani.

Ultimele două prelungiri de detenţie ale reclamantului înainte de depunerea prezentei cereri a avut loc la date nespecificate, în mai şi în august 2011. Instanţa şi-a motivat decizia pe aceleaşi motive, ca şi cele anterioare, iar recursul reclamantului a fost respins de Curtea de Apel Chişinău la 5 septembrie 2011.

Reclamantul a susţinut că nu a existat nici un risc de a interveni în cadrul anchetei, deoarece toţi martorii şi părţile fusese audiaţi şi toate probele au fost examinate de instanţa de judecată. Reclamantul a susţinut  că, în conformitate cu articolul 186 (8) din Codul de procedură penală, odată ce cauza a fost trimisă la judecare, detenţia nu a putut dura mai mult de şase luni, altele fiind doar în cazuri excepţionale.

Judecătoria sectorului Ialoveni a respins argumentele reclamantului şi, bazându-se pe aceleaşi motive şi a prelungit detenţia pentru încă trei luni. Recursul reclamantului a fost respins de Curtea de Apel.

Reclamantul s-a plâns în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului în sensul art. 5 §3 CEDO că, la examinarea cererilor sale  habeas corpus, instanţele naţionale nu au luat în consideraţie nici un argument invocat de acesta.

 

Poziţia Guvernului:

Guvernul a contestat argumentele reclamantului şi a susţinut că detenţia acestuia a fost justificată atât de complexitatea procedurilor penale, cât şi necesitatea de a evita ca reclamantul să influenţeze desfăşurarea anchetei sau să dispară.

Guvernul a susţinut că nu a existat nici o legătură de cauzalitate între prejudiciul material pretins şi încălcarea invocată de reclamant.

 

 Raţionamentele CEDO:

Curtea reiterează că articolul 5 al Convenţiei prevede în primul rând drepturi fundamentale care protejează securitatea fizică a unui individ. Prezumţia nevinovăţiei este în favoarea eliberării. După cum s-a stabilit în cauza Neumeister vs Austria (hotărârea din 27 iunie 1968, seria A, nr. 8, p.37, § 4), al doilea aspect al articolului 5 §3 nu oferă autorităţilor judiciare  posibilitatea de a alege între desfăşurarea unui proces de judecată într-un termen rezonabil sau al elibera în aşteptarea procesului. Până la condamnare, el trebuia să beneficieze de prezumţia nevinovăţiei, iar scopul dispoziţiei în cauză în esenţă, este să se solicite eliberarea sa provizorie odată ce detenţia sa continuă încetează să mai fie una rezonabilă.

Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea detenţiei continue, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este valabilă. În astfel de cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare au continuat să justifice privarea de libertate. În cazul în care aceste motive au fost relevante şi suficiente, Curtea trebuie să stabilească dacă autorităţile naţionale competente  au manifestat diligenţă specială în desfăşurarea procedurii.

O persoană acuzată de o infracţiune poate fi întotdeauna eliberată în cursul procedurii, dacă statul nu poate dovedi că există motive relevante şi suficiente pentru a justifica continuarea detenţiei.

Articolul 5 §3 din Convenţie nu poate fi interpretat precum că este admisă posibilitatea unei autorizaţii de detenţie preventivă necondiţionată. Justificarea oricărei perioade de detenţie, indiferent de durata acesteia, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi. 

Curtea a precizat că acest caz a fost excepţional în sensul articolului 186 (9) din Codul de procedură penală ("După expirarea termenelor stabilite la alin.((5) -"Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în faza urmăririi penale şi 90 de zile în faza judecării cauzei" şi (8) - "După trimiterea cauzei în instanţa de judecată, termenul judecării cauzei cu menţinerea inculpatului în stare de arest, din ziua primirii cauzei în instanţa de judecată şi pînă la pronunţarea sentinţei, nu poate depăşi 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 15 ani închisoare, şi 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă", termenul judecării cauzei cu menţinerea inculpatului în stare de arest poate fi prelungit doar în cazuri excepţionale, la demersul procurorului, printr-o încheiere motivată a instanţei care judecă cauza, de fiecare dată cu 3 luni pînă la pronunţarea sentinţei").

Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea notează că reclamantul a fost deţinut în mod repetat, pentru mai mult de treizeci de luni la baza aceloraşi motive. Motivele par să fi fost limitate la parafrazarea motivelor pentru detenţie prevăzute de Codul de procedură penală, fără a explica modul în care prezenta normă este aplicată de către instanţe. Reclamantului nu i-a fost explicat de ce se credea că acesta s-ar ascunde sau ar săvârşi alte infracţiuni, nici nu i-au explicat cum ar fi putut reclamantul să manipuleze probele sau să influenţeze martorii.

Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că detenţia preventivă a reclamantului pentru mai mult de treizeci de luni, a fost excesiv de lungă şi nu s-a fost bazat pe motive rezonabile şi suficiente.

 

Decizia CEDO:

În urma celor expuse mai sus, Curtea decide, în unanimitate că  a existat o violare a articolului 5 § 3 din Convenţie.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea reţine că nici o problemă distinctă în temeiul articolului 5 § 4 din Convenţie nu poate fi analiză pe marginea acestui caz.

 

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul a pretins în faţa Curţii suma de 13,803 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi suma de 100.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral. Prejudiciul material în cauză fiind motivat faptul că,  pe toată pe durata detenţiei sale reclamantul a ratat plăţile salariale.

Curtea nu a identificat nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins, prin urmare, se respinge această cerere. Pe de altă parte, Curtea a acordat reclamantului suma de 3,000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

De asemenea, reclamantul a solicitat, suma de 3.000 de euro pentru costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului.

Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în cazul în care demonstrează că au avut loc cheltuieli suportate în mod necesar şi rezonabile ca şi cuantum. În speţă, se observă că reclamantul nu a prezentat detalii cu privire la suma solicitată. Prin urmare, Curtea respinge pretenţiile sale pentru costuri şi cheltuieli.

 

Hotărârea în original poate şi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-150240 

 

Direcţia Drepturile Omului şi Cooperare Externă