La data de 28 februarie 2014 CEDO a pronunţat hotărîrea în cauza Veiss vs. Letonia (nr. cererii 15152/12)
Subiectul cererii:
Reclamantul, Ints Veiss, este un cetăţean al Republicii Letonia care s-a născut în 1965 şi locuieşte în Riga. Cazul respectiv ţine de procedura care a eşuat în privinţa înregistrării a Dlui Veiss ca tată al unui copil.
Circumstanţele cauzei:
Din vara anului 2005, domnul Veiss a concubinat cu o femeie, A. Z., care în acel an a rămas însărcinată şi, în luna mai 2006, a dat naştere unui copil. Ei nu erau căsătoriţi. A. Z. mai târziu a refuzat să-l înregistreze pe dl Veiss' ca tată al copilului şi, din ianuarie 2007, ea nu i-a mai permis să vadă copilul. După ce a primit un raport precum că un alt om a fost înregistrat ca tatăl al copilului, domnul Veiss a solicitat prin instanţa de judecată efectuarea expertizei biologice medico-legale de testare a apartenenţei copilului, şi în urma căreia să fie înregistrat ca tată al copilului. În septembrie 2007, instanţa de fond a constatat că el nu avea temei pentru contestarea paternităţii. Cu toate acestea, domnul Veiss' a depus un recurs la Curtea Supremă, anexînd expertiza cu privire la mostrele genetice necesare care au fost transmise în cele din urmă de Laboratorul care a emis un raport pe 13 octombrie 2010, unde se menţiona despre existenţa unei probabilităţi de 99.9999141% că el este tatăl copilului. În hotărîrea instanţei de fond s-a stipulat că, deşi dl Veiss era tatăl biologic al copilului el nu a avut dreptul, în temeiul dreptului civil, la concurenţa cu un alt om voluntar la paternitate. Într-o decizie finală din 16 mai 2012, Colegiul Curţii Supreme a considerat că, deşi domnul Veiss a avut dreptul de a contesta paternitatea, solicitarea acestuia nu putea fi satisfăcută, deoarece aceasta contravine intereselor copilului. Domnul Veiss ulterior a aflat că omul care a recunoscut paternitatea copilului era căsătorit la acel moment şi, contrar cererii sale, nu continua să trăiască cu A. Z şi copilul. Pe baza acestei informaţii, domnul Veiss a obţinut în cele din urmă o redeschidere a procedurii, în present se află pe rol în faţa primei instanţe. Bazându-se în special pe articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil în ce priveşte termenul rezonabil) din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, domnul Veiss s-a plîns în special că durata procedurii civile a fost excesivă. Reclamantul a menţionat în plângerea sa că drepturile sale au fost încălcat pe perioada de 7 ani prin acţiunea tergiversată.
Poziţia Guvernului:
Guvernul a declarat că reclamantul ar fi putut să depună o cerere la o instanță de jurisdicție generală, solicitând compensații pentru pretinsa încălcare a dreptului său la un proces într-un termen rezonabil, potrivit articolului 92 din Constituție. Guvernul a prezentat, de asemenea, trei exemple de decizii ale instanțelor din Letonia, din care se pare că, în anumite situații, Senatul a pretins Curții Supreme de Justiție neaplicarea corectă a legislației UE de către instanțele civile ce sunt, în principiu, pregătite să examineze cazurile aduse în temeiul articolului 92 din Constituție, chiar și în absența unei legislații mai concrete.
Raţionamentele CEDO:
Luînd în consideraţie argumentul Guvernului precum că reclamantul ar fi putut cere instanței respective sau Președintelui instanţei sarcina de a accelera procedura, Curtea constată că Codul de procedură civilă nu prevede reglementări care oferă support legal pentru a-și motiva decizia lor de a refuza propunerile părților, inclusiv propuneri pentru a accelera procedura.
Curtea reafirmă faptul că caracterul raţional al duratei procedurilor trebuie să fie evaluat ţinând cont de circumstanţele cazului, făcîndu-se referire la următoarele criterii: complexitatea cazului, conduita reclamantului şi a autorităţilor relevante, şi ceea ce a servit ca subiect pentru litigiu[1].
Ţinând cont de durata totală a procedurii şi faptul că nu s-au admis întârzieri imputabile reclamantului în examinarea cauzei, Curtea constată că a fost încălcat dreptul la o audiere în termen rezonabil a cererii reclamantului.
Decizia CEDO:
Curtea a constatat în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Costuri şi cheltuieli:
Curtea a hotărît că statul este obligat să achite reclamantului 1000 euro cu titlu de prejudiciu moral şi 2000 euro – costuri şi cheltuieli de judecată.
Hotărîrea în original poate fi accestă la:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-140242
Direcţia drepturile omului şi cooperare externă