[G. Letsas, ‘The Constitution and the Folly of Majoritarianism’, 20 februarie 2017, disponibil pe  https://ukconstitutionallaw.org/. George Letsas este director al Institutului UCL pentru Drepturile Omului şi profesor de Filosofia dreptului la University College London.]

După Referendumul privind ieşirea din UE, mulţi au sperat că Parlamentul va bloca, în înţelepciunea sa, ceea ce a decis poporul în fiebinţeala momentului: ieşirea din UE în baza unui singur „da sau nu”, cu majoritate simplă, într-o campanie plină de minciuni deliberate şi dezinformări.Speranţa rămăsese vie atunci când încercarea Guvernului de a evita procedura parlamentară, cu ajutorul Prerogativei Regale, fusese contestată în justiţie ca fiind neconstituţională. Guvernul a rămas acum fără argumente de ordin constituţional, însă fusese clar, cu mult înainte de pronunţarea hotărârii Curţii Supreme, că Brexit-ul este singurul joc politic din oraş.

Săptămâna trecută, membrii Parlamentului au votat în favoarea Legii privind Brexit-ul cu 492 de voturi la 122 (o majoritate de 372 de voturi), chiar dacă cei mai mulţi dintre ei sprijiniseră opţiunea Rămânerii.Mai mulţi parlamentari au făcut trimitere la voinţa poporului, încercând să-şi reconcilieze votul cu convingerea lor că Brexit-ul este dezastruos din punct de vedere politic. Diane Abbott, membră a Parlamentului, a afirmat că „a spune că din cauza faptului că votul a luat o cale greşită trebuie ignorată alegerea a milioane de oameni din toate colţurile ţării înseamnă să loveşti în democraţie”. Remarca acesteia reflectă sentimentul general existent în ţară. În ochii publicului, oricine încearcă să blocheze Brexit-ul – justiţiabilii, tribunalele, membrii Parlamentului – trădează valoarea democraţiei. Ei sunt, în titlurile infame ale presei tabloide, „duşmani ai poporului”.

Este foarte uşor să explici votul din Camera Comunelor din perspectiva unui calcul politic egoist. Parlamentarii, care urmăresc să fie realeşi, nu vor de nici un fel să se îndrepte împotriva voinţei majorităţii alegătorilor lor. Însă de ce ar considera alegătorii lor, inclusiv cei care au votat pentru Rămânere, ca pe ceva nedemocratic votul parlamentar împotriva Brexit-ului?

S-a precizat îndată că în termeni constituţionali, parlamentarii sunt reprezentanţii, nu delegaţii poporului. Aceştia au sarcina de a lua decizii independente cu privire la ceea ce este în interesul superior al întregii ţări. Electoratul este conştient, bineînţeles, de existenţa acestui principiu constituţional al democraţiei reprezentative; în mod normal, el nu-i blamează pe membrii opoziţiei parlamentare care votează împotriva politicilor partidului câştigător în alegerile generale, de parcă ar fi „duşmani ai poporului”, aşa cum a remarcat pe bună dreptate Kenneth Clarkeîn Parlament. Însă în ochii publicului, referendumul din iunie – despre care toată lumea admite că nu este obligatoriu din punct de vedere juridic – este tratat ca o excepţie la principiul bine-stabilit al democraţiei reprezentative. În afară de Liberal-democraţi, opinia prevalentă, fie la stânga, fie la dreapta, fie în centrul spectrului politic este aceea potrivit căreia decizia de a părăsi UE i-a aparţinut poporului şi nu se cuvine ca Parlamentul să o repună în discuţie;Parlamentul nu poate impune vreo limită sau vreo calificare pentru o decizie care se arată a avea un impact constituţional major:membrii Parlamentului au votat până şi împotriva unui amendament care să garanteze drepturile cetăţenilor UE care trăiesc în Regatul Unit, dupăBrexit.

Este o evoluţie constituţională surprinzătoare, de vreme ce se stabilesc limite severe pentru autoritatea Parlamentului, în numele unui concept mai degrabă nebulos a ceea „pentru ce a votat poporul”, într-un simplu exerciţiu de da sau nu. Bineînţeles, nici un referendum de acest tip nu poate decide multitudinea de probleme interconexe de drept şi de politică care sunt influenţate de statutul ţării de membru al UE. Totuşi, să-i atribui rezultatului referendumului din iunie toate semnificaţiile speciale ale Brexit-ului (‘hard’Brexit, de exemplu) şi să înlănţuieşti ulterior autoritatea legislativă a Parlamentului constituie o dovadă că valoarea democraţiei reprezentative a fost cea care a suferit adevărata lovitură.

Referendumul din iunie riscă să aibă un alt impact, mai puţin evident, asupra peisajului nostru constituţional. De peste 40 de ani, statutul de membru în organizaţiile europene a schimbat radical constituţia Regatului Unit. Tribunalele naţionale au interpretat legile adoptate de către Parlament sub rezerva legislaţiei UE, dându-i prioritate acesteia din urmă în caz de conflict, pe când în baza secţiunii a 3-a a Human Rights Act din 1998, acestea au interpretat legile adoptate de către Parlament de o manieră dinamică, astfel încât să le facă compatibile cu drepturile omului.Schimbările în discuţie au zdruncinat temeliile doctrinei pozitiviste a suveranităţii parlamentare. Această doctrină de drept constituţional susţine că Parlamentul poate adopta sau abroga orice lege, iar rolul tribunalelor este să pună în aplicare voinţa sa, în mod necondiţionat. A fost făcut un progres constituţional real, demonstrându-se caracterul inadecvat al acestei doctrine arhaice.Tribunalele şi-au luat în serios atribuţia lor de protejare a persoanelor împotriva viciilor bine-cunoscute ale democraţiei reprezentative, nu în ultimul rând ale celor care îi aparţin Parlamentului din Westminster: discriminarea minorităţilor lipsite de popularitate, neglijarea persoanelor vulnerabile, xenofobia, oportunismul politic, interesele ilegitime, abuzul de putere din partea actorilor privaţi şi multe altele. Ele s-au mai angrenat într-un proces al dialogului instituţional şi al cooperării cu instituţiile europene supra-naţionale, putând aborda astfel problemele comune (cum ar fi schimbările climatice, protecţia consumatorului sau drepturile angajaţilor), pe care nici o ţară nu le poate rezolva de una singură.

Intelectual vorbind, totuşi, Regatul Unit, locul naşterii pozitivismului juridic, a absorbit încet aceste schimbări de ordin constituţional. Ele au fost conceptualizate în mod tipic ca fiind compatibile cu şi bazate pe doctrina suveranităţii parlamentare. Tribunalele au fost prezentate ca aplicând deciziile altcuiva (ale UE sau ale Strasbourgului) doar pentru că Parlamentul le-a dictat acest lucru: atunci când nu aplicau legile Parlamentului Regatului Unit, tribunalele ascultau, pur şi simplu, de Parlament. Această reprezentare pretenţioasă salvează doctrina suveranităţii parlamentare, însă este lipsită de sens, din punct de vedere juridic.

Realitatea diferă cu mult. Când ţineau cont de legislaţia şi de jurisprudenţa europeană, tribunalele naţionale nu îndeplineau ordinele nimănui; ele îşi proiectau propria viziune despre cum pot fi interpretate aceste materiale juridice diferite (de drept intern şi supranaţional) de o manieră coerentă şi principială şi despre cum pot fi aplicate acestea într-un mod care tratează similar cazurile similare. Făcând asta, tribunalele au păşit pe calea constituţionalismului modern: este ideea potrivit căreia există anumite principii juridice fundamentale, acceptate şi recunoscute în toate democraţiile mature, care limitează şi controlează efectul oricărei decizii luate de către ramura politică a guvernării, indiferent de cât de reprezentativă este aceasta pentru popor. Valoarea Preeminenţei Dreptului este o valoare centrală pentru constituţionalismul modern: ea le cere tribunalelor să respecte aceste principii şi drepturile fundamentale pe care le fundamentează ele, aşezând dreptul deasupra politicii. Într-o democraţie constituţională nu există suverani şi nu există o decizie majoritară care să stea deasupra preeminenţei dreptului, indiferent dacă-i aparţine poporului sau Parlamentului.

Dezamăgeşte faptul că, în hotărârea Miller, Curtea Supremă a Regatului Unit a revenit la noţiunea arhaică a suveranităţii populare. Dornică să explice de ce îi lipseşte executivului puterea constituţională de limitare a drepturilor individuale garantate de dreptul UE, majoritatea din Miller a dedus relevanţa şi greutatea acestor drepturi cu ajutorul doctrinei suveranităţii populare. Ea a menţionat [la para. 60]:

[În] conformitate cu principiul suveranităţii Parlamentului, această stare de lucruri fără precedent va dura atât timp cât va dori Parlamentul: Legea din 1972 poate fi abrogată ca orice altă lege. Din acest motiv, nu vom accepta că aşa-numita regulă fundamentală a recunoaşterii (ie regula fundamentală prin raportare la care sunt validate toate celelalte reguli), care stă la baza legilor Regatului Unit, a fost modificată prin Legea din 1972 sau va putea fi modificată prin abrogarea ei.

Dar adevărata problemă de constituţionalitate nu este cine ajunge să afecteze drepturile individuale care decurg din statutul de membru al UE (Parlamentul sau executivul), ci dacă poţi fi privat de aceste drepturi, în general. Pasajul citat adineaori – care invocă celebra afirmaţie a lui H.L.A. Hart potrivit căreia sistemele juridice au o Regulă a Recunoaşterii – presupune faptul că Parlamentul poate înlătura aceste drepturi, adică poate face şi desface orice lege care are legătură cu UE. Însă afirmaţia este, cu certitudine, o eroare. Brexit-ul nu este o zonă liberă de constituţie. Să luăm, spre exemplu, drepturile cetăţenilor UE care şi-au aranjat viaţa în Regatul Unit şi pe cele al britanicilor care şi-au aranjat viaţa în ţările UE. Expulzarea persoanelor în baza cetăţeniei lor, în timp ce acestea şi-au organizat în mod legal viaţa într-o ţară, în baza faptului explicit că sunt îndreptăţite la un drept de şedere permanentă, ar lovi în inima valorii Preeminenţei Dreptului. Privarea de aceste drepturi, în numele unui plebiscit, poate avea loc în regimurile fasciste şi autoritare, nu şi într-o democraţie constituţională. Nimeni nu poate expulza în mod legitim cetăţenii ţărilor UE care şi-au aranjat viaţa în Marea Britanie, nici măcar Parlamentul. Şi nici nu există o Regulă a Recunoaşterii în Regatul Unit, i.e. o normă socială respectată de către funcţionari, în baza căreia aceştia converg spre aplicarea legii. Dacă ar fi existat o asemenea normă, atunci judecătorii Curţii Supreme nu s-ar găsi într-un asemenea dezacord cu privire la problema constituţională fundamentală referitoare la autoritatea care scoate ţara din UE.

Sperăm – un gest optimist, probabil – că motivarea Curţii Supreme din Miller nu va anula recunoaşterea drepturilor individuale fundamentale, infirmând astfel decenii de progres constituţional. În nebunia voinţei majorităţii care s-a abătut peste instituţiile noastre şi peste cultura noastră publică, nici Prim-ministrul, nici Camera Comunelor nu sunt dispuşi să garanteze drepturile juridice ale cetăţenilor UE care trăiesc în Regatul Unit. Este de obligaţia tribunalelor să nu cadă sub acastă vrajă în numele doctrinei greşite a suveranităţii parlamentare şi să menţină Preeminenţa Dreptului.

De ce a căzut ţara pradă nebuniei pe care o presupune voinţa majorităţii, denaturându-şi integritatea constituţională la atât de multe niveluri? Cred că există o explicaţie pentru modul în care au reacţionat toate cele trei ramuri ale guvernării după desfăşurarea referendumului privind ieşirea din UE. La originea acestei nebunii stă o neînţelegere privind natura democraţiei. Este presupunerea că există o chestiune pe nume „ceea ce vor oamenii”, care poate fi exprimată de către majoritate în procesul luării deciziilor şi poate deveni o sursă a legitimităţii democratice în cazul anumitor legi. Totuşi, această concepţie a voinţei majorităţii este profund eronată: exercitarea votului – atât la alegerile generale, cât şi la referendumuri – nu reprezintă un proces conceput să afle dorinţele şi preferinţele oamenilor în vederea satisfacerii acestora prin adoptarea legilor. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, atunci nu ar fi fost justificate deliberarea bazată pe motive şi schimbul de argumente, elemente esenţiale pentru procesul democratic. Într-o democraţie înţeleasă ca atare, deliberăm şi votăm pentru ceea ce ne va face ţara mai bună sau mai corectă, dreptatea (socială, distributivă, instituţională ş.a.m.d.) fiind principalul obiect şi scop al politicii noastre. Cetăţenii participă, împreună cu cele trei ramuri ale guvernării, la un proces instituţional complex conceput să identifice, să selecteze şi să implementeze anumite concepţii cu privire la dreptate. Iată de ce, într-o democraţie, argumentele bazate pe „ceea ce vor oamenii” nu sunt doar irelevante, ci şi false din punct de vedere ontologic.Nu se poate afla nimic despre ceea ce doreşte poporul dintr-un proces care serveşte o cu totul altă funcţie, şi anume pe cea a co-autoratului viziunii despre dreptatea care ar trebui să guverneze organizarea noastră politică. Argumentele de tipul „aşa vor oamenii” sunt dubioase din punct de vedere politic, pentru că ignoră nevoia de a oferi argumente raţionale în privinţa dreptăţii, de parcă victoria majorităţii celor care au votat fac această nevoie inutilă.

Trebuie subliniat că nici o acţiune politică specială nu poate fi legitimată ca o concluzie a faptului că poporul britanic „şi-a dorit Brexit-ul”: nu s-a demonstrat acest fapt şi nici nu s-ar fi putut demonstra, prin referendumul din iunie, şi nu poate fi trasă nicio concluzie din rezultatele acestuia. Tot ceea ce a legitimat referendumul este mandatul guvernului de a identifica o modalitate corectă de scoatere a ţării din deceniile de integrare europeană şi constituţionalism consolidat pe drepturi. Probabil că nu există o asemenea modalitate – caz în care nu ar trebui să aibă loc Brexit-ul; sau, probabil, cel mai probabil, identificarea unei asemenea modalităţi reclamă garantarea unui număr mare de drepturi individuale care decurg din statutul de membru al UE, inclusiv din existenţa unei pieţe unice. În orice caz, nu va avea loc o trădare a democraţiei. Din contra, vom avea parte de democraţie curată.

Se pare că Prim-ministrul a avut dreptate până la urmă: Brexit înseamnă Brexit, ceea ce reprezintă un alt mod de a spune – constituţional vorbind – că nu înseamnă nimic. Ca în politica obişnuită, semnificaţia Brexit-ului ar trebui stabilită treptat, prin intermediul unui proces instituţional îndelungat în care cele trei ramuri ale guvernării să-şi exercite rolurile constituţionale, limitându-se una pe alta. Totuşi, ceea ce este important să se realizeze este că problema acum în discuţie reprezintă ceva mult mai important decât relaţia noastră cu Europa: este însăşi natura democratică a sistemului nostru politic. Ţine de obligaţia constituţională a fiecăruia, ca cetăţean al unui stat democratic, să reziste în faţa nebuniei voinţei majorităţii care se răspândeşte vertiginos pe ambele maluri ale Atlanticului.