Hotărârea din 5.7.2016 [Secţia a IV-a]
Articolul 10
Articolul 10-1
Libertatea de exprimare
În fapt – Reclamantul era proprietarul şi redactorul-şef al unui ziar local ce publicase un articol care ironiza un primar de district şi pe doi dintre funcţionarii săi, pentru că au aprobat un proiect de dezvoltare a fermelor de creştere a prepeliţelor în regiune, ca un remediu pentru problema şomajului rural. Articolul îl numise pe primarul de district şi pe unul dintre oficiali “boşi leneşi” şi îl descria pe celălalt oficial ca fiind un “idiot”, un “redus mintal” şi un “încuiat”.
Primarul şi cei doi funcţionari au depus o plângere penală împotriva reclamantului pentru defăimare. Recalificând infracţiunea în proferare de insulte, tribunalele naţionale l-au condamnat pe reclamant la plata unei amenzi, reţinând că acesta a făcut abuz de libertatea sa de exprimare şi a încălcat demnitatea oficialilor.
În drept – Articolul 10: Acuzarea şi condamnarea reclamantului au echivalat cu o “ingerinţă” în exerciţiul dreptului său la libertatea de exprimare. Aceasta fusese prevăzută de lege şi urmărise scopul legitim al protejării reputaţiei altor persoane.
Reclamantul scrisese un articol satiric ce critica proiectul privind fermele de prepeliţe aprobat de către funcţionarii locali ca remediu pentru problema şomajului local. Nu existase niciun dubiu că această chestiune, care se referise la exercitarea funcţiilor de către oficialii locali, fusese o problemă de interes public legitim care viza, astfel, o sferă în care restricţiile asupra libertăţii de exprimare trebuiau interpretate strict.
Reclamantul fusese condamnat pentru proferarea insultelor împotriva oficialilor guvernamentali locali, inclusiv împotriva unui primar care, ca politician local ales, putea fi supus unor critici mai aspre decât persoanele private. Ceilalţi doi oficiali erau funcţionari publici. De vreme ce funcţionarii publici care acţionau în calitate oficială puteau fi supuşi, asemenea politicienilor, unor critici acceptabile mai aspre decât persoanele private, nu se putea spune că se expuneau, în mod conştient, unei analize atente pentru fiecare cuvânt şi fiecare faptă în măsura în care o făceau politicienii.
Aprecierea necesităţii ingerinţei în prezenta cauză nu putea fi separată de contextul şi scopul aparent al criticii reclamantului. Atunci când s-a analizat articolul, trebuiau avute în vedere caracterul satiric al textului şi ironia care stătea la baza acestuia. Folosirea sarcasmului şi a ironiei fusese perfect compatibilă cu exerciţiul libertăţii de exprimare a unui jurnalist. Totuşi, tribunalele naţionale nu au ţinut cont suficient de aceste particularităţi.
Nu existase niciun dubiu că remarcile în discuţie, analizate în contextul particular al articolului, se încadrau în limitele exagerării admisibile. Tribunalele naţionale au eşuat să le analizeze în contextul articolului ca întreg. Satira era o formă de exprimare artistică şi de comentariu social care, prin particularităţile inerente ale exagerării şi distorsiunii realităţii, urmărea, în mod firesc, să provoace şi să agite spiritele. Prin urmare, orice ingerinţă în dreptul de folosire a acestor mijloace de exprimare trebuiau examinate cu o atenţie deosebită.
În fine, reclamantul fusese obligat la plata amenzii de 2,630 EUR şi la rambursarea costurilor în sumă de 755 EUR.
Având în vedere considerentele de mai sus, tribunalele naţionale nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica condamnarea reclamantului. Prin urmare, ingerinţa în dreptul său la libertatea de exprimare fusese disproporţionată raportat la scopul urmărit, şi nu fusese “necesară într-o societate democratică”.
Concluzie: încălcare (cinci voturi la două).
Articolul 41: 1,000 EUR pentru prejudiciul moral; 3,385 EUR pentru prejudiciul material.
© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Ziembiński v. Polonia (nr. 2) de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.