În data de 13 iulie 2016, Curtea Constituţională a Republicii Moldova i-a solicitat Curţii Supreme de Justiţie opinia privind sesizarea nr. 80g/2016. Curtea Constituţională i-a cerut Curţii Supreme să răspundă, în special, la două întrebări. Prima se referă la posibila încălcare a articolului 120 din Constituţie, prin executarea unei hotărâri judecătoreşti care constată încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a unei cauze sau a dreptului la executare într-un termen rezonabil a unei alte hotărâri judecătoreşti, abia atunci când aceasta devine irevocabilă. Cea de-a doua întrebare vizează posibila afectare a principiului securităţii raporturilor juridice în cazul casării/modificării de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii judecătoreşti definitive care a fost executată.

 

Curtea Supremă de Justiţie i-a comunicat Curţii Constituţionale următoarele răspunsuri:

 

I. Articolul 120 din Constituţie prevede că este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive. Problema de interpretare care transpare din solicitarea pe care ne-aţi adresat-o este dacă sintagma „hotărâri definitive” din articolul 120 din Constituţie se suprapune strict pe hotărârile menţionate la articolul 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă (hotărâri definitive), adică pe hotărârile judecătoreşti emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel, sau dacă această sintagmă include şi hotărârile irevocabile, care potrivit articolului 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt hotărârile: emise în primă instanţă, după expirarea termenului de apel, dacă participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare; emise de instanţa de apel, după expirarea termenului de recurs, dacă participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare; şi emise de instanţa de recurs, după examinarea recursului.

 

Opinia Curţii Supreme de Justiţie este că sintagma „hotărâri definitive” din Constituţie are în vedere hotărârile care au dobândit forţă de res judicata, indiferent de caracterul provizoriu sau total al acesteia. Această sintagmă nu poate elimina hotărârile irevocabile din câmpul ei de aplicare, cum ar sugera interpretarea textuală. O asemenea soluţie ar putea fi combătută prin existenţa imperativului teleologic al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, prin metoda reducerii la absurd şi prin argumentarea a minore ad maius (de exemplu, dacă hotărârile care pot fi supuse recursului sunt obligatorii, cu atât mai mult sunt obligatorii cele emise de instanţa de recurs, după examinarea recursului). Prin urmare, în sens constituţional, hotărârile definitive includ deopotrivă hotărârile definitive şi hotărârile irevocabile reglementate de Codul de procedură civilă.

 

Până când devin irevocabile, hotărârile definitive au, potrivit articolului 16 din Codul de procedură civilă, un caracter obligatoriu pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Când devin irevocabile, hotărârile judecătoreşti manifestă, de asemenea, un caracter obligatoriu, bucurându-se însă de siguranţă şi de autoritatea totală de lucru judecat.

 

Din interpretarea articolului 115 alin. (4) din Constituţie, reiese că legislatorul constituant nu a lăsat la latitudinea legislatorului organic doar stabilirea procedurii de judecată, ci şi stabilirea momentului executării hotărârii judecătoreşti. Din acest motiv, pentru a stabili constituţionalitatea momentului executării hotărârii judecătoreşti care constată încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, Curtea Constituţională nu trebuie să se raporteze numai la articolul 120, ci şi la articolul 20 din Constituţie, articol de bază pentru prezenta speţă, care prevede în primul său alineat că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

 

Ţinând cont de clauza articolului 4 din Constituţie de interpretare a drepturilor fundamentale în concordanţă cu tratatele internaţionale în materie de drepturile omului, articolul 20 din Legea fundamentală impune o analiză prin prisma articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului („Convenţia”). Condiţia efectivităţii din articolul 20 din Constituţie trebuie corelată cu standardul executării hotărârilor într-un termen rezonabil presupus de articolul 6 din Convenţie, atunci când statul este răspunzător de această executare. Curtea de la Strasbourg a reţinut că ar fi de neconceput ca articolul 6§1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate litiganţilor fără să asigure executarea hotărârilor judecătoreşti. Interpretarea articolului 6 cu strictă referire la accesul la un tribunal şi la desfăşurarea procedurilor ar putea conduce la situaţii incompatibile cu principiul preeminenţei dreptului, pe care statele contractante s-au obligat să-l respecte când au ratificat Convenţia (ase vedea Burdov v. Rusia, 7 mai 2002, §34). Executarea unei hotărâri pronunţate de către un tribunal trebuie considerată, aşadar, parte integrantă a „procesului”, în scopurile articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Grecia, 19 martie 1997, §40. Raţiunile acestui caz sunt aplicabile doar pentru hotărârile nesusceptibile de atac, adică irevocabile în limbajul Codului de procedură civilă al Republicii Moldova: „Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic naţional al unui stat contractant ar permite lipsa de operativitate a unei hotărâri judiciare obligatorii, în detrimentul uneia dintre părţi”. Când instituie, prin articolul 255 al Codului de procedură civilă, obligativitatea executării hotărârilor definitive, legislatorul naţional oferă o protecţie mai mare decât cea a Convenţiei, care este una de minimis.).

 

În cazul ipotetic în care Curtea Constituţională s-ar raporta doar la articolul 120, atunci ar trebui să respingă cererea prin care i-a fost prezentată excepţia de neconstituţionalitate nr. 80g/2016, ca nefiind de competenţa sa. Articolul 120 din Constituţie instituie o regulă, regula respectării hotărârilor definitive, fără să prevadă când trebuie executate acestea, din perspectiva Codului de procedură civilă sau a altor legi organice: când rămân definitive, când rămân irevocabile sau după trecerea unei perioade de timp de la pronunţarea hotărârilor irevocabile. Simpla raportare a Curţii Constituţionale la articolul 120 din Constituţie ar conduce la concluzia că rezolvarea conflictelor dintre două sau mai multe legi organice privind executarea hotărârilor judecătoreşti este de competenţa instanţelor de drept comun, care trebuie să procedeze potrivit regulilor de interpretare lex specialis şi/sau lex posterior. Între articolul 255 al Codului de procedură civilă („hotărârea judecătorească se execută, în modul stabilit de lege, după ce rămâne definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată după pronunţare”) şi articolul 6 alin. (1) din Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011 („Hotărârea judecătorească privind constatarea încălcării dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti şi repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare se execută după ce devine irevocabilă, în modul stabilit de legislaţia în vigoare”) există un asemenea conflict.

 

Pe de altă parte, articolul 20 stabileşte un principiu: principiul satisfacţiei efective. Dispoziţiile care stabilesc principii au o structură „deschisă”. Acest tip de structură este sugerat de condiţia efectivităţii (existenţa unui efect specific), care nu este definită de Constituţie. Aici trebuie să se manifeste rolul de interpret al Curţii şi cel de controlor al constituţionalităţii prevederilor legale contestate în prezenta cauză.

 

Aşadar, Curtea Supremă de Justiţie îşi va exprima în mod succint opinia cu privire la conformitatea articolului 6 alin. (1) din Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011 şi a articolului 68 alin. (2) din Legea nr. 181 din 25 iulie 2014 cu articolul 20 din Constituţie:

 

a. Instituirea obligativităţii executării unei hotărâri judecătoreşti după ce aceasta devine irevocabilă nu este neconstituţională per se. Raţiunea acestei concluzii rezidă în faptul că, în sens constituţional, hotărârile definitive includ hotărârile irevocabile reglementate de Codul de procedură civilă. Mai mult, condiţia de minimis pe care trebuie s-o respecte autorităţile Republicii Moldova, în baza Convenţiei, în materie de executare a hotărârilor judecătoreşti, este executarea hotărârilor într-un termen rezonabil, odată ce acestea au devenit irevocabile. Mai repede, da; mai târziu, dacă se depăşeşte termenul rezonabil, cu siguranţă nu. Prin urmare, articolul 6 alin. (1) din Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011 nu prezintă vicii de neconstituţionalitate. Conţinutul acestuia se încadrează în marja de discreţie a legislatorului.

 

b. Totuşi, adevărata problemă din acest caz este momentul concret în care trebuie executată o hotărâre judecătorească privind constatarea încălcării dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Articolul 6 alin. (1) din Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011 stabileşte că hotărârea judecătorească care constată încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti şi repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare se execută după ce devine irevocabilă, în modul stabilit de legislaţia în vigoare. În legislaţia în vigoare la care face trimitere acest articol intră şi articolul 68 alin. (2) din Legea nr. 181 din 25 iulie 2014, care le acordă autorităţilor publice competente să dezafecteze mijloacele băneşti din contul bugetului de stat, ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti privind constatarea încălcării dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, o rezervă de timp de şase luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti. În cazul în care documentul executoriu prezentat executorilor de buget respectivi nu este executat în termen de 6 luni de la data prezentării acestuia, creditorul îi poate solicita executorului judecătoresc iniţierea executării silite conform procedurii stabilite de Codul de executare. Aşadar, articolul 68 alin. (2) din Legea nr. 181 din 25 iulie 2014 suplimentează cu până la şase luni perioada de aşteptare a reclamantului căruia i s-a recunoscut, prin hotărâre irevocabilă, încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti şi repararea prejudiciului provocat prin această încălcare.

 

Curtea Supremă de Justiţie nu consideră această suplimentare conformă cu condiţia executării hotărârilor judecătoreşti într-un termen rezonabil, după ce acestea au devenit irevocabile. Curtea Supremă are în vedere în special faptul că perioada de şase luni este exagerat de mare, în condiţiile în care majoritatea operaţiilor financiare efectuate de către autorităţile sau instituţiile publice sunt informatizate. Perioada de şase luni este exagerat de mare şi dacă ţinem cont de scopul primar al Legii nr. 87 din 21 aprilie 2011: crearea unui remediu intern eficient de apărare a dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei şi a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Eficienţă înseamnă operativitate, prin urmare hotărârea irevocabilă trebuie executată de îndată, fără tergiversări legale sau de altă natură. Nimic din nota informativă la proiectul Legii nr. 181 din 25 iulie 2014 a finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nu explicitează instituirea acestui termen de şase luni, deşi fiecare limitare sau tergiversare a exerciţiului unui drept al persoanei de către autorităţile statale trebuie justificată. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie consideră că introducerea, prin articolul 68 alin. (2) din Legea nr. 181 din 25 iulie 2014, a unui termen atât de mare de aşteptare pentru reclamant, în condiţiile în care nu există certitudinea executării hotărârii irevocabile de către autorităţile sau instituţiile vizate în interiorul acestui termen, este contrară spiritului articolului 20 din Constituţie.

 

Trebuie menţionat că există şi alte dispoziţii ale articolului 68 din Legea nr. 181 din 25 iulie 2014 problematice, din punct de vedere constituţional. Spre exemplu, limitarea, prin alineatul (4) al acestui articol, a sumelor care trebuie plătite conform documentelor executorii la 20 la sută din bugetul aprobat al autorităţii sau al instituţiei bugetare pe anul respectiv.

 

II. Curtea Supremă de Justiţie consideră că în astfel de cazuri nu este afectat principiul securităţii raporturilor juridice, pentru că hotărârile definitive se bucură de o autoritate de lucru judecat provizorie. Certitudine juridică poate exista doar după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă. De altfel, când analizează principiul certitudinii juridice, Curtea de la Strasbourg spune că acesta operează pe deplin, de regulă, după ce instanţele au stabilit definitiv (adică irevocabil, în termenii Codului de procedură civilă al Republicii Moldova) soluţia unei cauze, iar această soluţie nu poate fi atacată (a se vedea Brumărescu v. România, 28 octombrie 1999, §61; Ryabykh v. Rusia, 24 iulie 2003, §52; şi Pravednaya v. Rusia, 18 noiembrie 2004, §25).