La 25 iulie 2016, Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 27 din Legea nr. 151 din 30 iulie 2015 cu privire la Agentul guvernamental.
Circumstanţele cauzei
La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolului 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental, ridicată de către Galina Stratulat, Tatiana Vieru şi Valeriu Doagă, părţi în dosarul nr. 2-1858/16 pendinte la Judecătoria Buiucani, mun. Chişinău şi de către Constantin Gurschi, Mihail Macar, Nicolae Gordilă şi Tudor Popovici, părţi în dosarul nr. 2-426/16 pendinte la Judecătoria Botanica, mun. Chişinău.
În conformitate cu articolul 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental, statul areundrept de regres împotriva persoanelor ale căror acţiuni sau inacţiuni au determinat ori au contribuit semnificativ la încălcarea prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care a fost constatată printr-o hotărâre sau a impus soluţionarea amiabilă a cauzei aflate pe rolul Curţii Europene ori formularea unei declaraţii unilaterale. Sumele stabilite prin hotărârea sau decizia Curţii Europene, prin acordul de soluţionare amiabilă a cauzei aflate pe rolul Curţii Europene sau prin declaraţia unilaterală se restituie în baza unei hotărâri judecătoreşti, proporţional cu vinovăţia stabilită.
Potrivit normei contestate, Ministerul Justiţiei este obligat să intenteze acţiunea în regres, dacă se întrunesc condiţiile prevăzute de lege, în termen de 3 ani din ziua achitării sumelor stabilite prin hotărârea sau decizia Curţii Europene ori prin acordul de soluţionare pe cale amiabilă.
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate au pretins că dispoziţiile articolului 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental contravin articolelor 6 şi 116 alineatele (1) şi (6) din Constituţie.
La examinarea cauzei Curtea a solicitat opinia Amicus curiae a Comisiei de la Veneţia, opinie care i-a fost comunicată la 13 iunie 2016.
Concluziile Curţii
Audiind argumentele părţilor şi examinând materialele dosarului, Curtea a reţinut că, potrivit articolului 116 din Constituţie, judecătorii sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.
Curtea a reiterat că independenţa justiţiei este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi o garanţie fundamentală a unui proces echitabil. Prin urmare, independenţa puterii judecătoreşti nu este un privilegiu sau o prerogativă a judecătorului, ci o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor. Această independenţă urmează a fi asigurată de către stat.
Curtea a subliniat că, în exercitarea atribuţiilor care le revin, judecătorii trebuie să beneficieze de libertatea neîngrădită de a soluţiona cauzele în mod imparţial, în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi propriile aprecieri. Prin urmare, deciziile pronunţate trebuie să poată fi contestate prin intermediul căilor de atac, şi nu prin responsabilizarea individuală a judecătorilor. Excepţii pot fi doar cazurile în care, în procesul de luare a deciziilor, judecătorii au acţionat cu rea-voinţă sau au admis o omisiune gravă.
Curtea a reţinut că, potrivit standardelor europene, este posibilă instituirea unei răspunderi disciplinare, civile sau chiar penale în privinţa judecătorilor, iar în anumite state europene (Bulgaria, Germania, Italia, Norvegia, Spania, Serbia ş.a.) este prevăzută răspunderea individuală a judecătorilor, însă cu stabilirea obligatorie a vinovăţiei.
Prin urmare, statul este în drept să instituie la nivel naţional mecanisme proprii pentru restituirea sumelor achitate în procedurile în faţa Curţii Europene. Aceste mecanisme, la rândul lor, trebuie să funcţioneze în deplină conformitate cu normele internaţionale şi naţionale.
Astfel, instituţia regresului în sine nu este contrară Constituţiei, atât timp cât prin mecanismul de tragere la răspundere sunt respectate garanţiile inerente independenţei judecătorilor.
Articolul 27 din Lege cu privire la agentul guvernamental instituie dreptul de regres al statului împotriva persoanelor ale căror acţiuni sau inacţiuni au determinat ori au contribuit semnificativ la încălcarea prevederilor Convenţiei Europene. Alineatul (2) al articolului 27 se referă la cuantumul prejudiciului suportat de către stat care urmează a fi recuperat, nu şi la criteriile de răspundere individuală.
Curtea a constatat că, în temeiul normei contestate, este posibilă iniţierea acţiunii în regres a statului exclusiv în baza existenţei unei hotărâri sau decizii a Curţii Europene. Această normă nu prevede obligativitatea existenţei unei sentinţe judecătoreşti, adoptate în cadrul unui proces judiciar separat, prin care să se constate vinovăţia persoanei.
Pe de altă parte, Curtea a observat că, în cazul iniţierii acţiunii în regres în cazul reparării prejudiciului cauzat prin anumite acţiuni ale instanţelor de judecată, în ordinea prevăzută de articolele 1405 şi 1415 din Codul Civil, spre deosebire de norma contestată, este necesară constatarea vinovăţiei prin sentinţă judecătorească.
În acelaşi sens, în conformitate cu articolul 19 alin.(3) din Legea cu privire la statutul judecătorului, judecătorul poate fi tras la răspundere pentru hotărârea pronunţată doar dacă este stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.
Astfel, Curtea a observat că dispoziţia privind acţiunea în regres de la articolul 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental excedă cadrului general al răspunderii judecătorilor în raport cu prevederile articolului 19 alin. (3) din Legea cu privire la statutul judecătorului şi articolele 1405 şi 1415 din Codul Civil, prin faptul că permite tragerea la răspundere în lipsa constatării vinovăţiei prin sentinţă judecătorească, ci doar în baza unei hotărâri pronunţată de Curtea Europeană.
În acest context, în partea ce ţine de răspunderea pentru condamnarea statului prin hotărârile CEDO, Curtea a reţinut că, în cadrul procedurilor în faţa Curţii Europene, nu prezintă relevanţă ce autoritate publică – legislativă, executivă sau judiciară a generat, la nivel naţional, încălcările constatate. Or, în temeiul articolului 41 din Convenţie, statul este cel care este responsabil să repare prejudiciile suportate de către reclamanţi în urma încălcărilor drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.
Curtea Europeană a privit în mod constant Convenţia Europeană drept un instrument viu, care trebuie să fie interpretat în lumina circumstanţelor actuale. Conform doctrinei instrumentului viu, instanţele naţionale ar putea întâmpina dificultăţi în prezicerea modului în care Curtea va soluţiona cazul adus în faţa sa. Problema juridică contestată poate prezenta o noutate sau particularităţi ce ţin de o anumită jurisdicţie, astfel încât jurisprudenţa existentă a Curţii Europene să nu-i ofere judecătorului naţional reguli generale de interpretare pe care să le urmeze. Jurisprudenţa Curţii Europene poate fi mai mult sau mai puţin stabilă sau se poate afla în dezvoltare, în funcţie de problemă şi drepturile implicate.
Faptul că un judecător a ales din propria iniţiativă să nu urmeze standardele stabilite nu ar trebui să devină, în sine, un temei pentru răspunderea lui personală. Aceeaşi poziţie a fost împărtăşită şi de către Comisia de la Veneţia în opinia sa Amicus Curiae.
În acelaşi sens, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că tragerea automată la răspundere disciplinară a judecătorului doar în baza unei hotărâri a Curţii Europene de condamnare a statului, fără a se demonstra că legea a fost încălcată în mod intenţionat de către judecător, constituie o ingerinţă inadmisibilă în independenţa judecătorului (HCC nr. 12 din 7 iunie 2011).
Urmând raţionamentele de mai sus, Curtea a reţinut că acţiunea în regres poate fi exercitată, însă doar având la bază o sentinţă în cadrul unei proceduri judiciare separate la nivel naţional prin care să se constate vinovăţia persoanelor, inclusiv a judecătorilor, pentru încălcarea prevederilor Convenţiei Europene.
De asemenea, Curtea va emite o Adresă Parlamentului în vederea reglementării mecanismului de aplicare a instituţiei regresului împotriva persoanelor ale căror acţiuni sau inacţiuni au determinat încălcarea prevederilor Convenţiei Europene.
Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituţională a admis parţial excepţiile de neconstituţionalitate şi a recunoscut constituţional articolul 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental nr. 151 din 30 iulie 2015, în măsura în care acţiunea în regres se bazează pe o sentinţă pronunţată în cadrul unei proceduri judiciare separate la nivel naţional prin care se constată că judecătorul sau o altă persoană a comis sau a admis, intenţionat sau din neglijenţă gravă, acţiuni sau inacţiuni care au determinat ori au contribuit semnificativ la încălcarea prevederilor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care a fost constatată printr-o hotărâre a Curţii Europene sau a impus soluţionarea amiabilă a cauzei aflate pe rolul Curţii Europene ori formularea unei declaraţii unilaterale.
Hotărârea Curţii Constituţionale este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.