Tekin și Arslan v. Belgia - 37795/13

Hotărârea din 5.9.2017 [Secția a II-a]

Articolul 2

Articolul 2-2

Recurgerea la forță

Decesul unui deținut care suferea de tulburări psihice după ce i s-a aplicat o tehnică de strangulare de către un agent de penitenciar: încălcare

În fapt – Reclamanții sunt părinții unui deținut, care prezenta tulburări psihice și care fusese plasat într-o celulă individuală, în cadrul unei secții obișnuite a unui penitenciar.

Trei agenți de penitenciar au mers ca să-l vadă în celulă și să-i aducă la cunoștință măsurile speciale de securitate. După o provocare din partea celui din urmă, aceștia l-au imobilizat de teamă să nu fie atacați și în vederea plasării sale într-o celulă izolată. Totuși, deținutul a decedat ca urmare a unei manevre de control cu brațul, efectuată de către unul din agenți, asistat de ceilalți doi.

Cei trei agenți au fost urmăriți penal pentru vătămare corporală cu intenție care a condus la decesul victimei. Însă procedurile cu privire la fond s-au soldat cu achitarea lor.

În drept – Articolul 2 (aspectul substanțial): Utilizarea forței de către agenții de penitenciare face parte din motivele enunțate la articolul 2 § 2 a) din Convenție, și anume «asigurarea apărării oricărei persoane împotriva violenței ilegale».

 a) Cadrul juridic și administrativ pertinent – În timp ce cadrul juridic intern privind utilizarea tehnicilor de coerciție de către agenții de penitenciare împotriva deținuților nu autorizează folosirea forței decât atunci când nu există un alt mijloc pentru atingerea aceluiași obiectiv și cu respectarea principiului proporționalității, acesta este foarte general și nu conține detalii suficiente despre măsurile de coerciție permise și interzise. În speță, autoritățile belgiene nu au emis nicio directivă care să interzică tehnicile de folosire a forței fizice care pot bloca respirația și, în particular, strangularea, așa cum recomandă Comitetul european pentru prevenirea torturii sau pedepselor inumate sau degradante (CPT).

 b) Pregătirea agenților – Pregătirea personalului din penitenciarele belgiene de la acea vreme era una lacunară. Într-adevăr, agenții de penitenciar implicați în faptele cauzei au beneficiat de o pregătire relativ scurtă și lipsită de specializare în privința deținuților care prezintă tulburări mintale. De la decesul deținutului, a fost instituit un stagiu de pregătire de șase zile în privința deținuților cu tullburări mintale.

 c) Necesitatea și proporționalitatea forței utilizate – Nu a fost o intervenție necesară pentru controlul unei persoane care constituia un pericol la adresa vieții sau a integrității fizice a altor persoane sau la adresa sa.

De asemenea, personalul penitenciarul cunoșteau deținutul și știau despre starea sa de sănătate, iar acesta nu stătea într-o celulă dintr-o secție obișnuită a penitenciarului, ci mai degrabă într-o celulă a unei secții psihiatrice a penitenciarului, unde funcționa un personal mai bine pregătit pentru interacțiunea cu persoanele care prezentau tulburări mintale.

Totuși, deținutul era deosebit de vulnerabil, date find problemele sale psihice și privarea de libertate. Însă tribunalul corecțional nu a avut în vedere, în analiza necesității și a proporționalității, forța utilizată de către agenții de penitenciar. Din contra, deținutul pare să fi fost tratat ca un deținut obișnuit în depline facultăți mintale.

Agenții de penitenciar nici nu s-au gândit cum să abordeze deținutul la notificarea măsurilor în discuție și posibila sa reacție negativă sau agresivă. În ciuda caracterului imprevizibil al comportamentului uman, aceasta nu a fost o intervenție întâmplătoare care să conducă la evoluții neașteptate în care agenții să fie nevoiți să acționeze pe nepregătite. Cei trei agenți sau superiorii lor nu au prevăzut nicio altă măsură în afara imobilizării și a plasării într-o celulă izolată.

Prin urmare, riscul letal al unei strangulări nu a fost abordat în cadrul cursurilor de formare urmate de către R., fiind lipsit de dubii faptul că o asemenea măsură putea conduce la asfixierea persoanei și la decesul acesteia.

Mai mult, în ciuda faptului că, fiind imobilizat la sol și cu mîinile și picioarele încătușate, fiul reclamanților nu mai prezenta un pericol pentru alții, agenții de penitenciar, deși mulți pentru acea situație, nu au efectuat nicio examinare, fie și superficială, a stării lui de sănătate.

În aceste circumstanțe, recurgerea la forță nu a fost «absolut necesară». Lipsa regulilor clare puteau explica, de asemenea, de ce R. luat inițiative care au pus în pericol viața deținutului, ceea ce nu ar fi fost cazul dacă ar fi beneficiar de o pregătire adecvată privind reacția într-o situație precum cea cu care s-a confruntat.

Din această constatare a răspunderii statului reclamat din punctul de vedere al Convenției nu rezultă că Curtea își exprimă o opinie cu privire la achitarea celor trei agenți de penitenciar, pronunțată de către un tribunal intern, în baza motivelor referitoare la răspunderea penală individuală a acelor persoane.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 20 000 EUR pentru prejudiciul moral.

(Vezi, de asemenea, Makaratzis v. Grecia [MC], 50385/99, 20 decembrie 2004, Nota informativă 70 ; Saoud v. Franța9375/02, 9 octombrie 2007, Nota informativă 101 ; Renolde v. Franța5608/05, 16 octombrie 2008, Nota informativă 112 ; și W.D. v. Belgia73548/13, 6 septembrie 2016, Nota informativă 199)